Și a fost seara și a fost dimineață. Și ne-au tăiat. Și ne-au cioplit. Și ne-au aruncat unele peste altele. Ne-au suit în roabe și ne-au dus la zidul dărâmat. Ne-au răsturnat lângă el și ne-au acoperit cu alte și alte pietre. Și s-a făcut întuneric și s-a făcut lumină.

Și m-am pomenit luată din grămadă, dată dintr-o mână în alta, purtată pe sus, mai sus, din ce în ce mai sus, pe un drum de scânduri întins pe niște pari subțiri care se clătinau la fiecare pas, cu tot cu scânduri și cu tot cu oamenii care mă cărau, dar ei nu păreau să ia în seamă asta, cu toate că aveau corpurile slabe, cu toate că nu puteau să zboare ca păsările, nu puteau să fugă ca animalele și mureau de la o lovitură în cap, oare ce s-ar fi ales de capetele lor dacă li s-ar fi dărâmat podul de scânduri așa cum li se dărâma zidul, nimeni nu părea să se întrebe și pe nimeni nu interesa, tot ce-i interesa pe ei era să ne poarte pe lemnele alea mișcătoare, pe lângă zidul care creștea și creștea – trei rânduri de cărămizi, un rând de pietre, trei rânduri de cărămizi, un rând de pietre – și să ne lase jos, pe scânduri, de unde să fim luate de alte și alte mâini, mâini murdare de amestecul de nisip, pământ și piatră de var pe care îl puneau și sub și deasupra noastră, așa cum au făcut și cu mine când mi-a venit rândul, mi-au pus o mistrie din pasta aia cenușie, dedesubt și una deasupra, după care au trecut mai departe, piatră lângă piatră, cărămidă lângă cărămidă, zidul se ducea drept spre cer, dar nu avea să ajungă departe, urma să apună soarele, să iasă luna și totul să se facă una cu pământul,

– O să cadă.

– O să cădem toate.

și așa a și fost, pe la jumătatea nopții s-a auzit un pocnet și zidul a început să tremure, tremura, se clătina iar noi ne prăvăleam toate; cărămizile și noi – astea cu margini mai drepte – rămâneam grămadă unele peste altele, pe când cele rotunde, luate din râu se rostogoleau până departe,

oamenii le cărau înapoi strângând din dinți și înjurând, toți înjurau, toți le doreau spurcatelor de pietre, ba să le bată Dumnezeu, ba să le ia necuratul, numai că necuratul nu venea să le ia nici pe ele, nici pe noi cele nerotunjite, nici pe meșterul care-i alerga de dimineața până seara pe bieții oameni și nici pe domnul despre care se auzeau numai lucruri de necrezut,

– Lucește ca soarele.

– E roșu din cap până-n picioare.

– Are glasul ca tunetul.

și chiar așa era.

Numai că o furtună nu începe niciodată cu tunetul. Începe cu norii care se strâng, cu vântul, cu înfiorarea care trece ca din întâmplare și-i face pe oameni să se strângă în pielea lor, să tacă. Începe cu o presimțire.

– Oare ce are azi?

– Nu e în apele lui.

– O fi visat urât.

Nu visase. Știa. Venea furtuna.

Și a venit. Prima dată s-au auzit caii. Bufnetul copitelor, sforăiturile, nechezatul. Pe urmă oamenii. Un strigăt, o pocnitură de bici. Apoi au apărut printre brazi. Primul era el, domnul. În straie roșii din cap până-n picioare și luminat ca soarele. Cu ochii holbați și gurile căscate, mulțimea îmbrăcată în zdrențe încremenise. Cu pași mici, abia ghiciți, oamenii se trăgeau în spate. În față a rămas unul singur. Manole.

Domnul s-a apropiat de grămada de pietre. S-a uitat la ea, s-a uitat la Manole, după care și-a pus mâna streașină la ochi și a privit în zare. Căuta ceva ce nu găsea și n-avea cum să găsească. Ochii i s-au înrăit și peste toată lumina lui s-a lăsat întunericul. Glasul i-a bubuit ca tunetul iar ecoul lui s-a izbit multă vreme de păduri și de dealuri, de nori și de munți.

– Că de nu, o să-ți despart capul de trup și-o să ți-l las să putrezească în praful drumului, spre rușinea ta, a copiilor copiilor tăi și a neamului tău în vecii vecilor amin, acum și-n pururi… că de nu… capul de trup… acum și-n pururi, capul… de trup… acum și-n pururi… capul… de trup… amin…

Domnul plecase de mult și în urma lui nu mai rămăseseră decât strălucirea unor straie roșii ca sângele și vorbele lui amestecate cu bufnetul cailor îndemnați să alerge repede! mai repede de către însoțitori, oare ce oameni erau ăia, iar domnul, el însuși, ce fel de om era,

niciuna dintre noi nu știa, dar atunci am aflat că oamenii nu erau toți la fel, unii erau mai puternici și alții erau mai slabi, dar nu întotdeauna cei slabi la trup erau slabi pe de-a-ntregul și de multe ori vorba era mai tare ca piatra, Manole nu pusese niciodată mâna pe piatră, dar vorba lui era de-ajuns, hai, spunea, iar oamenii se puneau pe treabă, după cum și domnul ar fi putut să spună ca el, doar hai, numai că domnul n-a spus doar asta, nu, el a spus mult mai mult și multmaimultul ăsta îl măcina pe Manole, ziua umbla cu ochii în foile lui pline de mâzgălituri iar noaptea rătăcea cu ochii la lună, dar oricum ar fi umblat, zi, noapte, din gură nu-i ieșeau decât un oftat adânc și vreo două vorbe bolborosite, capul de trup, amin, amin, amin.