Rebeca m-a părăsit acum trei săptămâni. Sau poate patru? Nici nu mai știu. Sunt un dobitoc, un bădăran beat, cu un pahar de tărie uitat în mâna dreaptă, de la ultima terasă unde am stat.

Centrul vechi e încins. De fapt, aflasem că în București canicula e peste tot, la orice oră. Ziua te arde, noaptea te sufocă, dimineața îți distruge speranțele și apoi o ia de la capăt. Ca femeile. Ca unele, de fapt. Rebeca nu era așa. Cred că de asta a și plecat. Și după ce a plecat ea, ce mai era de făcut în orașul meu mic, urât, cu piețe multe și borduri strâmbe? Mai nimic. Așa că l-am dat la schimb cu unul mai mare, mai urât și cu mai multe piețe, unde nu mă mai împiedic în borduri, ci în bucățile de piatră cubică din centrul vechi.

— Hermano, dă-l pe gât sau joc de glezne.

Ridic privirea din pământ și dau nas în nas cu un malac îmbrăcat de sus până jos în negru. Îi observ lanțul auriu și tatuajul încărcat, care iese de sub mâneca tricoului și se termină undeva spre nodurile mâinii drepte, albite deja de la pumnul strâns. La mine în oraș le spuneam ăstora ceafă lată, dar asta numai pe la spate. Finețea mea și a prietenilor mei și curajul pe care îl aveam nu permiteau adresarea unor asemenea remarci față-n față.

Victore, ai pus-o, mă gândesc. Totuși, îmi dau seama rapid că malacul îndoliat n-are nicio vendetă cu mine și după câteva secunde în care mă holbez la el, îmi dau seama care e problema.

— No te preocupes, hermano, răspund, clătinându-mă puțin. Rezolvăm.

Dau pe gât ce-mi rămăsese în pahar și simt fierbințeala băuturii din gât, până-n stomac. Aveam impresia că-mi rămăsese mai puțin. Mă scutur, mă uit iar la hermano, a cărui ceafă pare acum încă și mai lată și îi ofer cel mai frumos zâmbet de care sunt în stare. Nu se mai uită la mine ca și când ar vrea să mă centreze, dar nici nu mă slăbește din ochi.

— Scapă și de ăla, zice, arătând cu degetul spre pahar.

Mă întorc ascultător, aștept să treacă lumea și dau cu paharul de peretele de vizavi. Ah, ce bine s-a simțit! M-aștept să fiu luat la trei păzește de hermano, dar când mă răsucesc, îl văd ținându-se de burtă și prăpădindu-se de râs.

— Hai că-mi place de tine. Stai jos, trimit pe cineva să-ți mai aducă un pahar.

Mă conformez. Nu protestez nici față de băutură pentru că spartul paharului m-a răcorit puțin și gândurile încep iar să-mi dea dureri de cap.

Hermano m-a așezat la o masă de patru persoane. Un prost. La două mese mai încolo e una liberă de două persoane. Dacă stăteam acolo nu ocupam atâtea locuri de pomană. În fine. Să răspundă el.

Cât aștept băutura, mă uit puțin în jur. Terasa e cam jerpelită și nu foarte animată. La interior, o grămadă de petrecăreți aruncă în sus grămezi de șervețele. Încep să dau din cap în ritmul muzicii și urmăresc un șervețel până ajunge pe podea, unde se pierde într-o baltă de bere. Poate că nu-i bere, dar eu așa vreau să cred. Din baltă, îmi sar ochii pe niște picioare lungi – cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată. Îmi ridic ochii și caut cu privirea curbura fesierilor pe care mâinile mele îi cunoșteau atât de bine. Talia, părul, înălțimea, totul se potrivește! E ea! E Rebeca!

Mă holbez. Așa ceva nu se poate! Rebeca nu dansează noaptea în cluburi. La ora asta, Rebeca e în așternuturile ei albe ca zăpada, poate citind, poate uitându-se la un film pe care l-a tot amânat pentru că știa că nu-mi place mie, poate gândindu-se la mine. Poate… vorbind deja cu altul. Puteam să fiu acolo, încălzindu-i partea de pat ca să nu îi fie frig când iese de la duș, trăgând-o spre mine cu toată forța ca s-o fac să râdă, uitându-mă la părul ei ruginiu, care-mi plăcea atât de mult, cum se revarsă pe ambele perne pentru că e prea lung, adormind în timp ce-mi povestea banalități, în felul ăla în care doar ea știa să povestească.

Animatoarea face o piruetă, iar în fața mea, ca într-un film cu tranziții proaste, apare o blondă minionă cu țâțe mari. Îmi spun că-i doar slăbiciune bărbătească și trec mai ușor peste faptul că i-am observat mai întâi bustul și-abia apoi ochii. Înainte să văd ce vrea de la mine, mă dau într-o parte ca să mă mai uit o dată la roșcata cu pirueta.

Ce dracu?! Tipa nu-i nici roșcată și nu mai are nici picioarele lungi de mai devreme. N-am cum să fiu atât de beat! Caut cu privirea prin club până când îmi găsesc preferata în cealaltă cușcă. Mă liniștesc. Făcuseră schimb. Mă uit bine la ea și dau afară aerul pe care l-am ținut în piept dureros de mult. Nu e Rebeca.

Revin la blonda minionă și ridic din sprâncene la ea. Gestul meu o încurajează. Se apleacă spre urechea mea, cu decolteul ei nerușinat de adânc înainte. La cât de mult s-a aplecat, aproape că ajung s-o mângâi cu nasul, dar asta ar fi dezgustător din partea mea așa că mă străduiesc să n-o ating.

— Îmi place cum ești îmbrăcat! zice.

Îi studiez și eu ținuta, pentru că în afară de păr și sâni nu remarcasem nimic la ea, și văd că poartă o rochie neagră, drăguță, cu partea de sus deosebit de golașă. N-apuc să-mi dau cu părerea la adresa vestimentației, că întinde mâna către mine și se prezintă:

— Andreea! Îmi pare bine.

— Victor, asemenea.

Andreea. Ce nume banal. Fără pic de muzicalitate sau farmec. E atât de lumesc prin comparație, încât îl uit imediat.

— Ea e prietena mea, Andaluzia.

Cred că n-am auzit bine. Îi fac semn să repete.

— Andaluzia.

La dracu. Am auzit bine.

Mă uit la Andaluzia și-mi spun că asta sigur e cea mai urâtă femeie pe care o văzusem vreodată. Nu înțelegeam cum poate fi prietenă cu blonda, când era clar că jucau în ligi diferite. De fapt, Andaluzia nu cred că juca în nicio ligă, judecând după privirea pierdută și ochii blegi, dar, în compania blondei, poate că ar mai fi învățat unul, două lucruri. Mai ales în ceea ce privește moda.

— Putem să stăm cu tine? se interesează blonda.

Mă uit din nou la Andaluzia. Atitudinea, îmbrăcămintea ei și părul prins neglijent în coadă îmi provoacă repulsie. Totuși, blondina mă ispitește, așa că fac semn cu mâna spre scaunele libere. Amândouă se așază la unison și își pun băuturile lângă a mea.

Nu știu ce să vorbesc cu ele, dar constat că oricum ar fi dificil să port o conversație. Blonda țâșnise de pe scaun aproape imediat ce se așezase pentru că avea chef să danseze, iar Andaluzia se uita prin mine, cu bărbia în mână, de parcă și să-și țină capul pe umeri era un efort considerabil de mare.

Mă întorc în scaun ca să scap de uitătura ei și văd că sânii rotunzi, mari și fermi saltă la nivelul ochilor mei. Mă imaginez deasupra lor, umplându-mi palma stângă cu unul, în timp ce mâna dreaptă caută să descâlcească buclele blonde. Dar imediat ce palma atinge firele aurii, patul se învârte și așternuturile albe se încolăcesc în jurul meu. Sânii mici se cuibăresc la pieptul meu și mâinile mele aspre mângâie pielea albă și moale. Parfumul ei, pe care-l știu atât de bine mă face să-mi îngrop fața în părul sângeriu, dorindu-mi să mor sufocat. Aș merita-o.

Am impresia că am adormit și brusc, așa cum te trezești speriat dintr-un vis, îmi simt mâna cuprinsă de niște degete dolofane. Deschid ochii și mă uit la ele. Sunt urâte. Defecte. N-au nimic din paloarea și finețea pe care le cunosc.

— Victor, poftim. Ți-am mai adus un pahar. Ce ai? Ești bine?

Mă uit la masă. E plină de pahare goale. În dreapta, poliția percheziționează niște copii. Ce naiba or fi făcut? Și de când or fi acolo? Nu erau când sânii începuseră să danseze lasciv în fața mea. Aș vrea să mă întorc în așternuturile albe. Îmi pun mintea să lucreze, dar fără succes. Simt că mă înțeapă ochii și-mi spun disperat că mă mulțumesc și cu degetele dolofane și părul blond, dar în van. Înțepăturilor li se alătură familiarul nod în gât și un tremur în mâna dreaptă.

Blonda s-a speriat și a plecat în grabă. Privesc roată. O văd printre pleoapele grele, aproape de intrarea în club. Vorbește cu hermano. Andaluzia a dispărut. Sunt criță, dar în beția mea, știu c-am fost prostit. Cu cliente false nu mă mai culcasem, iar Andaluzia se asigurase că n-aveam s-o fac nici în seara asta.

Centrul vechi e încins. De fapt, de-acum simt pe pielea mea că în București canicula e peste tot, la orice oră. Ziua te arde, noaptea te sufocă, dimineața îți distruge speranțele și apoi o ia de la capăt. Ca femeile. Ca blonda minionă, de pildă.

Sunt un bufon. Terasa asta îmi e scena, iar eu merit s-o umplu la nesfârșit cu toate versiunile de eu care o alungaseră pe Rebeca – iubirea mea, căminul meu.