E întuneric şi-ţi laşi faţa să se înece în palme. Lacrimi aleargă printre degete, peste încheieturi, până la coate. Ţi-a spus că are un call şi nu poate ajunge la prânz. Ai anulat rezervarea la restaurantul din colţ, ţi-ai luat un sendviş cu avocado, quinoa şi roşii, apoi ai plecat în parc. Aveai nevoie de soare. Şi el avea. Avea soarele în râsul pe care l-ai recunoscut de la prima îmbucătură. Ţi-a stat în gât. Râsul. Apoi s-a depărtat, iar tu ai suprins. Ai surprins o geantă crossbody din piele naturală, făcută de un meşteşugar local. Din Sibiu, cumpărată la un an de la teambuilding-ul companiei. Peste geantă, ţinea în mână. O altă mână, cu unghii care se asortau cu râsul lui. Din piele pe care o mângâia cu degetul mare, de la încheietura mâinii până la umărul care fura. Un sărut şi un sendviş împrăştiat pe alee.

După un timp, te-ai adunat de pe alee. Ai mers la birou să anunţi că vei continua de acasă. Şefa ta era în pauză de masă, dar îţi lăsase un bilet pe birou. De fapt, îl uitase şi nu era pentru tine. În fapt, era doar o sticlă de ojă. De culoarea lui. A râsului care ţi-a stat în gât, iar acum îţi dă pumni în stomac.

N-ai văzut nimic şi nu vezi nici acum. Că vă vedeaţi doar în pauzele de masă şi în week-end-uri? Că tu nu vedeai nimic în jurul tău în afară de task-uri şi deadline-uri? Că îl vedeai pe el ca pe un asset, când el era în pragul morţii? De fapt, nu el. În fapt, ea. Relaţia…

Eşti într-o gaură neagră, unde timpul nu mai există, iar tu te dezintegrezi sub propria-ţi gravitaţie. Ai vrea să levitezi în loc. Din loc în loc sunt găuri în inima ta, iar tu le-ai lăsat să te scurgă, până n-a mai rămas decât vidul. E întuneric şi nu ştii că lumina e prizoniera gravitaţiei.