Am iubit-o ca un nebun. Ca un dement. Am iubit-o cu tot corpul, cu ochii și cu buzele, am iubit-o cu părul, am iubit-o cu tâmplele, cu gleznele și cu vârfurile degetelor, am iubit-o în grabă și am iubit-o încet, încet de tot, am iubit-o toamna printre băltoace și vara prin valuri de praf, am iubit-o printre tarabe și vagoane, prin parcuri triste și prin gări pustii, în muzee plicticoase și în bodegi murdare, prin mansarde și biblioteci, am iubit-o sub neoanele palide ale claselor goale, am iubit-o ziua și noaptea, la răsărit și la apus, am iubit-o cum se iubea în cărțile vechi și în filmele alb negru, am iubit-o în toate felurile și peste tot, am iubit-o cum n-o să mai iubesc vreodată, am iubit-o mai mult decât orice pe lume, din lumea asta și din toate lumile care au existat și vor mai exista vreodată. Dar mai presus de orice, am iubit-o în gând.

Era perfectă. N-o pot descrie. Nimeni n-a reușit încă să descrie perfecțiunea. O vezi și știi. Am văzut-o. Și-am știut. Am știut că mâinile ei erau făcute să se potrivească perfect cu mâinile mele, că pașii ei erau făcuți să se potrivească perfect cu pașii mei, că părul ei era făcut să se potrivească perfect cu umărul meu drept. Aveam același model de stilou și aceeași înălțime. Aveam același profesor de chitară și aceleași note la franceză. Eram născuți în aceeași maternitate și în aceeași zodie.

Ce s-o mai lungim, eram făcuți unul pentru altul. Numai că nu înțelegeam – și asta mă dezorienta puțin, recunosc – nu înțelegeam de ce nu mai vedea nimeni asta. De ce nu mai vedea nimeni potrivirea asta absolut senzațională, o potrivire care se întâmplă o dată la o sută de ani, de ce gloatele de adolescenți cu coșuri pe fețe și genți pe umăr nu se trăgeau deoparte, de ce nu stăteau la distanță de noi, de ce nu ne făceau loc să ne putem separa de gloata lor anostă și să strălucim, un nou Romeo și o nouă Julietă, coborâți din legendă direct pe coridoarele unui amărât de liceu dintr-un orășel de provincie, de ce nu se opreau cu toții să ne aplaude, să ne felicite și să ne întindă nerăbdători mâna sau piciorul sau obrazul sau orice bucățică de piele pe care noi să le dăm în mărinimia noastră un autograf, o inimioară străpunsă de o săgeată naivă, dovada supremă și garanția faptului că fericirea e posibilă, că dragostea n-a murit încă înecată în mocirla hidoasă a vulgarității, nu s-a îngropat încă în gene false și unghii de plastic, în bicepși, tricepși și steroizi, numai că nimeni nu ne băga în seamă, nimeni nu ne vedea, treceau cu privirea pe deasupra noastră, se pierdeau în nimicurile lor zilnice, în glumițele lor prostești, în mesajele lor penibile, iar eu mă chinuiam să răzbat, să scot capul din grămada de balast care mă înconjura și să spun că sunt și eu acolo, că mă mișc, vorbesc, respir, trăiesc.

Da, încercam din toate puterile să te fac atentă, dar tu nu mă vedeai, erai preocupată să te admiri în vitrinele magazinelor, să-ți corectezi mersul, purtai tocuri prea înalte și nu reușeai să-ți întinzi genunchii, călcai cu ei îndoiți și asta te enerva la culme, pufneai și bufneai și-ți aruncai revoltată părul pe spate, m-am uitat la tine zâmbind și ți-am spus că arăți bine, mi-ai spus să nu mai râd ca prostul și s-o tai de-acolo de tocilar ce sunt, am tăiat-o, m-am dus la cărțile mele, cărțile nu mă repezeau și nu se uitau urât la mine așa cum te-ai uitat tu în dimineața aia când ți-am adus ghiocei, îi cumpărasem de la o țigancă și se jurase că „e ghiocei dʹăia buni, dʹăia dă face minuni”, dar cu tine n-au făcut nicio minune, ba dimpotrivă, i-ai luat cu scârbă și cu două degete și le-ai dat drumul în coșul de gunoi, dintr-o dată s-a făcut liniște, o liniște ca-n miez de noapte, mâinile mi-au căzut neputincioase pe lângă corp, ochii mi s-au stins, am auzit ghioceii lovindu-se de ce mai era prin coș, nu mi-am mai putut scoate pocnetul ăla din cap, chiar și acum, după atâția ani îmi mai răsună în urechi, am rămas în clasă după ce-ați plecat cu toții și m-am dus să mă uit în gunoi, încă se mai zăreau, zăceau fleșcăiți între ambalaje de ciocolată și cotoare de mere, nu reușiseră să facă minuni nici pentru ei, darămite pentru mine, dar nu m-am lăsat, a doua zi ți-am adus un buchet enorm de trandafiri, cheltuisem banii de blugi și de pâine, în seara aia am mâncat biscuiți și mi-am ascuns rănile sub o tristețe de tricou cu mânecă lungă, da, da, nu exagerez și nu vorbesc la figurat, vorbesc în cel mai propriu fel în care poate vorbi un om, în secunda în care ai dat cu ochii de trandafiri i-ai apucat ca pe-un măturoi și-ai început să mă croiești cu ei peste scăfârlie, icneai ca zilierii la săpat de șanțuri, n-aș fi crezut vreodată că în mâinile tale – făcute să se potrivească perfect cu mâinile mele – zăcea o asemenea forță, mi-am acoperit fața cu brațele iar tu m-ai lovit până când mi-a dat sângele, curgea șiroaie pe palme și pe degete, pe frunte și pe tâmple, un ghimpe îmi rămăsese înfipt dureros în sprânceană, mi-ai spus să dispar de-acolo cu ochelarii mei de prost și cu buruienile alea penibile, că nu suntem nici în telenovele și nici în sonete, am luat trandafirii terfeliți și-am dispărut, m-a urmărit privirea ta scârbită și râsul nebun al colegilor, credeam că fetelor le plac florile, uite că nu e adevărat și știu asta pentru că am mai tot încercat, ți-am oferit flori, dar numai din cele fără spini și numai în gând, credeam că fetelor le place să fie invitate undeva, dar tu n-ai vrut să mergi nicăieri, nici la film și nici la plimbare, nici la munte și nici la muzeu, te-am invitat degeaba și te-am invitat peste tot, la piață, la bibliotecă, la statuie, la gară, la furat de nuci, la biliard, la cârciumă, la cofetărie și la shopping, n-ai vrut să mergi nici la concert și nici la teatru, în rarele zile în care se întâmplau asemenea evenimente în orășelul nostru, m-am târât în genunchi până la banca unde fumai blazată și-ți bălăbăneai un picior, piciorul stâng, piciorul pe care aveai o aluniță deasupra gleznei, aluniță pe care mi-aș fi dorit mai mult decât orice pe lume să o ating măcar o dată – n-am atins-o, te-ai ferit, ai fugit, te-ai ascuns – ai strivit țigara de bancă, ai aruncat-o cu scârbă spre mine, ai desfăcut un pachet de Airwaves și ți-ai îndesat un pumn de gume în gură, ai început să mesteci cu poftă, cu ură și cu gura deschisă, aerul s-a umplut de miros de eucalipt, te-ai ridicat de pe bancă și m-ai privit de sus, așa cum numai o regină se uită la cel mai mărunt dintre slujitorii ei, ți-am văzut privirea și prin ea am văzut departe de tot în adâncurile mele, m-am văzut fraier, looser, tocilar și pămpălău, mi-am văzut ochelarii de prost și tunsoarea făcută în grabă de maică-mea, eram inconștient, o fată ca tine n-avea cum să fie vreodată cu un băiat ca mine, te-ai scuturat dezgustată de parcă tocmai văzuseși un limax bălos, ți-ai încheiat geaca aia a ta cool, ți-ai înfășurat eșarfa în jurul gâtului și-ai plecat ocolindu-mă la mare distanță, ca nu cumva să mă atingi din greșeală.

Te-am închis în vis și-n gând, m-am închis în cărți și biblioteci, în cursuri și examene, am fugit, m-am ascuns în aglomerația capitalei ca un deținut periculos în celula lui strâmtă, ca un car în adâncurile întunecate ale lemnului lui, mi-am pus ochelarii de prost, am citit și-am învățat, am mâncat și-am dormit, am oftat și-am respirat. Ani de zile am tresărit când am zărit vreo fată corectându-și mersul reflectat în vitrinele magazinelor, ani de zile am tresărit părându-mi-se că te văd pe coridoarele de marmură ale universității, prin intersecții și trolee, printre rafturile îmbâcsite ale bibliotecilor, prin cantine și chioșcuri, ascunsă după o tufă de iasomie sau după globul pământesc din Librăria Eminescu, dar mai cu seamă după paravanele întortocheate ale imaginației mele. Ani de zile m-am chinuit să scap de tine și de imaginea ta, să te uit, să mă eliberez.

Dar tu erai înfiptă zdravăn în mintea mea, păpușăreasă nebună smucind cu strigături sforile cu care-mi legaseși mâinile și picioarele, izbindu-mă de ziduri și de borduri, scurmând cu disperare după o nouă amintire, după o nouă închipuire, te luptai cu mine ca o sălbatică, mă luptam cu tine ca un dement, ne sfâșiam și ne măcelăream, admiram rânjind epavele în care ne transformaserăm, timpul a trecut, amintirile mi s-au netezit, mintea mi s-a golit, era nevoie de spațiu, în creierul meu intra carte după carte, curs după curs, teorie după teorie, uneori mă apuca un dor insuportabil, aș fi dat orice să te văd, să-ți văd silueta perfectă, aș fi vrut să-ți văd alunița de deasupra gleznei stângi și pantofii cu toc prea înalt, aș fi vrut să-ți văd mâinile făcute să se potrivească perfect cu mâinile mele și părul făcut să se potrivească perfect cu umărul meu drept, aș fi vrut să te văd corectându-ți mersul reflectat în vitrine, timpul trecuse, trecuse și peste mine și peste tine, eu nu aveam oglindă, aveam doar teancuri de cărți și lentile de contact în locul ochelarilor cu dioptrii enorme, odată am trecut întâmplător prin orășelul nostru de provincie, credeam c-o să leșin când o să văd liceul și trotuarele, vitrinele și tot restul, tot decorul prăfuit în care jucasem amândoi scenă după scenă dintr-o piesă de teatru absurd, credeam că n-o să pot suporta să mă uit la tencuiala căzută și la casele rămase mici, speram că ai plecat, că te-ai dus departe, că ești undeva pe partea cealaltă a Pământului, vorbind o altă limbă și funcționând după un alt fus orar, nu știam că n-o să mor pe loc văzându-te cu un copil de mână și cu altul în brațe, cu o geantă grea atârnată de-a curmezișul pieptului, cu părul tuns băiețește și ghete butucănoase trecute cu mult peste alunița de deasupra gleznei stângi, dar uite că te-am văzut și n-am murit, uite că am trecut pe lângă tine și-am mers mai departe, deși tu te-ai oprit și te-ai uitat fix în ochii mei, deși ai deschis gura să spui ceva, poate voiai să-mi mulțumești acum pentru trandafirii de atunci, poate voiai să-mi spui că-ți pare rău sau poate nu voiai să-mi spui nimic, poate că nici nu m-ai văzut, poate nu m-ai recunoscut sau poate că te-ai oprit doar ca să-ți potrivești mai bine geanta și să tragi tricoul copilului, să nu stea cu spatele gol și să-l ia răceala.