S-a declarat iar carantină. Mi-am petrecut ziua pe balcon. I-am văzut cum împrejmuiesc locul. Ridică bariere. Mi-e frică. Încerc să mă calmez. Pun o mână tremurândă peste cealaltă. Mă strâng tare, îmi întind pielea, mă ciupesc. E momentul perfect să folosesc poțiunea.

Ies așa cum sunt. Se ia cu espresso. Așa erau indicațiile. La capătul străzii e cafeneaua. Nu ajung. Un baston mă împunge în piept.

— Încă un pas și ești mort! Actele?

— Parcă sunt așa de când m-am născut.

Anunță în stație: „Am găsit un zombi.”

— Treci în casa ta!

— Vreau doar o cafea.

— Venim noi să ți-o administrăm.

Mă întorc spășit. Se lasă noaptea.

Din cartier nu mai pleacă salvările. Pândesc mârșave la margini de bloc. Din fiecare se desprinde câte o siluetă străvezie. Aud în pereți cum aleargă pe scări. Sparg toate ușile. Ajunge una și la mine. Zâmbește la fel ca vânzătoarea din gang.

— Nu ai fost cuminte, îmi toarce lin în timpane.

— Cine te-a învățat să vorbești așa? Tratează-mă cu respect.

Mă privește mută. Ceața de afară se învârte în orbitele ei.

— Mă predau. Citește-mi drepturile!

Întinde mâna spre ultimul raft. Găsește sticluța și se repede spre mine.

— Ce mai aștepți? A trecut o zi întreagă și nu ți-ai luat medicamentul.

Da, sunt vinovat. Nu am ce să comentez.

Îi simt mâna pe gât. Cum de e atât de puternică? Strâng din dinți. Ea îmi picură poțiunea printre carii.

Deschide geamul. Mă înalț la cer. Acolo sunt vecinii mei: baloane, lampioane și sateliți. Ne salutăm politicos. Mimăm gestul de a ne ridica pălăria.

— Ce faci, cum ești?

— Sunt high.

Privim rarefiați clădirile întunecate, cu ferestrele goale, pe care viscolul nu le astupă. Coridoare lungi se deschid. Spitalul a coborât în peisaj.

Mă trezesc. Urma ei pe noptieră. Un cerc lipicios peste furnirul lăcuit.

Renasc? S-a făcut deja ziuă. În colțul ochiului nu sunt lacrimi, ci iris topit. Tot ce-am văzut ieri a dispărut. Îmi fac curaj și deschid geamul. O vecină își scutură cearceaful. Ne bucurăm de o nouă zi. De ce?

Caut pe raft lichidul-minune. Degetele se prind de lemn. Se întind prin toată camera.

Încep să alerg cu palmele lipite de ziduri. Apoi mă îndepărtez cu brațele întinse. Levitez spre centru. Aici mi-e locul. Ce a mai rămas din mine se mișcă imponderabil. Mă uit în oglindă. Ceva strălucitor în sufletul meu. Multă lumină. Nu văd restul. Încerc să mă adun.

E pace, e liniște interioară. Nu știu dacă ziua de afară e adevărată sau doar o amăgire. Zorii mei se deschid abia acum, dinăuntru. I-am așteptat mult. Senin. Armonie. Echilibru.

Sună la ușă. Nici nu sunt surprins s-o văd.

— Ia loc.

Se așază pe marginea patului. Pregătită să fugă.

— Vrei un pahar cu apă? Eu tocmai am băut.

Dă din cap. Nu.

— Un espresso?

Zâmbește. Un cuvânt cald ca un elixir.

— Nu pot să fac decât cafea la ibric.

Se întristează. Privește dincolo de geam, unde stă cearceaful atârnat. Flutură ușor în vânt.

Dă să se ridice.

— Doar atât? Nu-mi spui nimic?

Deschide pumnul. Acolo, în palmă, are ceva ca o mostră de parfum.

— Vrei să-l miros?

Da, e de acord.

Apropii sticluța de ochi. Pe ea scrie „viața adevărată”. Aș da-o peste gât ca pe un shot.

Mă oprește:

— Nu se consumă dintr-odată.