Râuri de oameni se vărsau pe străzile înguste din cartier. Păreau toți grăbiți și apăreau de peste tot, se dădeau jos din mașini mai scumpe sau mai ieftine, mai noi sau mai vechi, parcate regulamentar sau aruncate pe trotuare, la două degete de vreun stâlp sau vreun gard, de parcă erau epave eșuate lovite anterior de vreo stâncă nevăzută, ieșeau din case și din blocuri, din cafenele, din ganguri, din magazine sau din farmacii. Mă mutasem de curând în noul apartament. Era dimineață, iar eu aveam încă ochii cârpiți de somn. Dormisem prost și ieșisem să iau o gură de aer de început de mai, să inspir liniștea dimineții pe micile și întortocheatele drumuri de pe lângă bloc.

Vedeam întreaga lume ca printr-o pânză subțire și nici ochelarii mei de soare nu reușeau să-mpiedice lumina răsăritului să îmi zgârie retina ca o lamă. În general, la ora aceea, orașul dormea. În zilele obișnuite, la șapte și jumătate, cât era atunci, doar navetiștii se târau ca niște cadavre înviate spre mașinile lor, spre gările lor, spre autobuzele și trenurile lor, ca să părăsească degrabă localitatea în care trăiau și în care aveau să se întoarcă după ce își vor fi încheiat supliciul unei noi zile de muncă în capitală. Pe la ora opt, începea forfota părinților. De mână cu copii pe care îi trăgeau după ei ca pe niște saci grei, bărbați și femei alergau către școli pentru a-și depune odraslele și a uita vreme de câteva ore că sunt responsabili pentru viețile lor mici și crude. Atunci însă, lor li se adăugau aceste persoane vesele și gălăgioase, înmiresmate, trezite de-a binelea ca și cum tocmai și-ar fi revenit dintr-o lungă hibernare. Bărbații purtau veșminte largi, albe de cele mai multe ori, dar nu numai, sandale sau adidași și miroseau a săpun și a viață. Femeile, cu capul acoperit și chipul machiat, erau înfășurate în pânze din cap până-n picioare, pânze din materiale fine, cu broderii aurii și lăsau în urmă un miros dulceag, puternic, de parfum, o boare care rămânea cu tine sute de metri, poate chiar kilometri întregi. Nu m-am dumirit de la început, îi priveam pe toți oamenii aceia ca prin vis, așa că am început să-i urmăresc, aproape mă lăsam purtat de energia lor, de vitalitatea lor, de veselia și de pofta lor de viață. Eu nu arătam ca ei, eu aveam pe mine o pereche de blugi, încălțări sport, un hanorac negru și șapcă, însă fie pentru că nu mă băgau în seamă, fie pentru că nu-și dădeau seama că mergeam cu ei, poate credeau că sunt doar un alt părinte grăbit, fie pentru că pur și simplu în imensa lor dragoste pentru viață ar fi încăput atunci orice biet suflet rătăcit, nimeni nu mi-a zis nimic, nimeni nu m-a privit în vreun mod ciudat, așa că am continuat să mă plimb cu acei oameni către o direcție pe care n-o cunoșteam.

Am observat că mulțimea se împărțea în grupuri de câte patru-cinci persoane, mi-am zis că mai mult din motive practice, pentru a se putea deplasa, fiindcă acești oameni cu haine și zâmbete largi ocupau întregul trotuar, întreaga stradă, întregul cartier, astfel că erau nevoiți să se mai despartă, să facă loc să treacă și celor care nu făceau parte din lumea lor fermecată, omogenă, dar deschisă din moment ce mă primeau și pe mine în interiorul ei. Altfel, nu exista niciun raționament pentru care n-ar fi stat toți laolaltă, se vorbea tare și puteai auzi clar vocile stridente din celelalte grupuri, recunoșteam cuvinte, ba chiar și fraze, însă îmi scăpa sensul conversațiilor pe care le purtau, consoane li se rostogoleau din gât ca un hârșâit, iar acea gălăgie forma o muzică pe care numai ei dansau, se legănau în ritmul literelor pe care le pronunțau apăsat, dezvelindu-și dinții și limbile, în timp ce eu îmi roteam capul de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga, zburând cu vântul primăvăratic ce șuiera printre pomi, răscolea crengile bogate și cobora să mângâie iarba tunsă milimetric din curțile oamenilor care priveau din spatele obloanelor închise un fenomen pe care nu-l înțelegeau, pe care nu-l înțelegeam nici eu. Soarele strălucea tot mai puternic, scăldând străzile într-o lumină nefirească, rar se mai găseau petice de umbră, căci părea că razele aflaseră un secret bine ascuns vreme de mii de ani, modalitatea de a trece prin ziduri, iar acum își exersau noile puteri în cartierul nostru, totul era orbitor, iar eu eram nevoit să-mi mijesc ochii tot mai mult, privind doar printr-o crăpătură, lăsându-mă sedus de zgomotul fericirii omenești, cel mai frumos cântec din toate timpurile.

Atât de năuc eram, încât abia când am ajuns în fața moscheii am realizat ce se-ntâmpla de fapt. De când mă mutasem în acel loc, nu văzusem prea mulți arabi prin cartier. Ba chiar mi s-a părut că agentul imobiliar care intermediase închirierea apartamentului în care stăteam mă mințise, el îmi auzise accentul și mă-ntrebase de ce origine sunt, îmi spusese că mă voi integra foarte bine în zonă, cartierul, aparent, era cosmopolit, populat cu arabi, ruși, indieni, chinezi și, bineînțeles, francezi, iar din tonul lui din care răzbătea vag acea xenofobie mascată pe care o au unii oameni, înțelesesem și restul frazei pe care o păstrase în gând: câți or mai fi rămas și din francezi; pe mine nu mă deranjase acea veste, aveam 27 de ani, eram încă tânăr, iar tinerețea te-mpinge spre curiozitate, voiam să aflu lumea toată, nu-mi permiteam să o călătoresc, așa că mă mulțumeam să găsesc colțuri din ea în cartiere sărace pe care xenofobii și rasiștii le numesc, în batjocură, cosmopolite. Agentul nu mă mințise. Eu închiriasem apartamentul cu aproape o lună în urmă, fix după începutul Ramadanului. Iată de ce mi se păruse liniștit, chiar apăsător de liniștit, calm și trist, cu multe blocuri care arătau ca niște uriași adormiți, cu storurile trase să păstreze întunericul într-o perioadă în care arabii își inversează ritmul vieții, cei care nu muncesc dorm ziua ca să reziste noaptea, din cei care muncesc, mulți își iau concedii medicale și dorm ziua ca să reziste noaptea, am înțeles atunci de ce pacea nopții era zdruncinată periodic de bucăți sparte de zgomote, frânturi de existență între două mese la lumina lunii, nu, nu erau tinerii studenți (ruși, indieni, chinezi sau francezi), erau practicanții musulmani care treceau, ca în fiecare an, prin încercarea grea de a nu-ți asculta stomacul, ci inima, o încercare pe care noi, europenii, o pierdem mai mereu, căci pentru noi viața a devenit doar o cursă imbecilă de la o masă la alta, un raliu de mare viteză în care decorul vâjâie o clipă prin fața ochilor noștri, dar apoi dispare.

Arabii au intrat în moschee, eu am rămas la poarta ei, privind ultimul copil care se descălța înainte de a păși spre rugăciune. M-am gândit la Youssef, un marocan pe care îl cunoscusem cu mulți ani în urmă, aici în oraș, atunci când am ajuns în Franța, atunci când nu vorbeam franceza și nimeni n-avea răbdare să mă învețe s-o vorbesc, să-mi corecteze greșelile și să-mi înțeleagă gândurile de dincolo de puținele cuvinte pe care le stâlceam. Pierdusem legătura cu el în ultimii ani, Youssef își făcuse deja familie și avea copii, ocaziile în care ne puteam întâlni să bem bere și să ne uităm la meciuri de fotbal deveniseră tot mai rare, Youssef consuma alcool și nu se ferea de mine, cu el puteam vorbi de extremiști, de teroriști, de curve, de droguri, de rase, de oameni, de viciile și de virtuțile lor, iar discuțiile noastre nu erau deloc corecte politic, conversațiile noastre n-aveau granițe, ne promiteam să vizităm împreună țările noastre de origine, lucru care nu s-a-ntâmplat niciodată, dar de la el am învățat că religia e o problemă personală, chiar așa îi spunea, o problemă, și o numea așa cu toate că ținea cu sfințenie Ramadanul, fără să-mi dea de înțeles vreo clipă că îl străbate vreo lumină aparte atunci când îl ține, fără să pretindă milă sau apreciere, îl ținea pur și simplu, odată, mi-aduc aminte, mi-am sărbătorit ziua de naștere în timpul postului lor, iar el a trecut să-mi spună la mulți ani, eu eram deja beat și vesel, când a bătut la ușă aveam gura plină de cartofi prăjiți și o sticlă de bere în mână, am încercat să înghit cartofii și să pitesc berea, dar el, cu cel mai natural comportament, m-a îndemnat să-mi văd de treabă, s-a așezat lângă mine și am vorbit, am vorbit așa cum o făceam mereu, asta chiar dacă el avea gura uscată și stomacul gol, iar eu râgâiam mâncare și alcool, a stat până s-a-nserat, apoi a plecat să ia masa în tihnă acasă la el, cu soția și copiii lui, cu un etaj mai sus față de unde stăteam eu atunci, altădată m-a invitat la un concert de-al fiicei lui, Hana, ea avea 12 ani și cânta în corul colegiului catolic din oraș, fusese crescută în spiritul Islamului, dar n-avea nicio problemă să acompanieze restul copiilor, „oh, happy days” strigau ei și băteau din palme în ritm cu preotul care ghida corul, eu n-am putut rămâne până la finalul reprezentației, mai aveam o obligație, m-am scuzat și i-am spus că trebuia să plec, iar Youssef m-a rugat să-l iau și pe el și să-l las acasă, oricât ar fi fost de închis tenul lui, tot reușisem să văd paloarea din el, era evident că nu se simțea bine, dar nu mi-a spus ce avea, l-am luat cu mine cu mașina și l-am lăsat în fața blocului, abia când l-am părăsit și l-am urmărit în oglinda retrovizoare intrând în bloc am realizat că afară se întunecase și că Youssef era nemâncat, d-aia îi era rău, nu pusese nimic în gură toată ziua, atunci m-am gândit cât de greu trebuie să-i fi fost când a venit la ziua mea și ne-a văzut pe toți cu burțile pline, răcorindu-ne cu apă, bere și cocktail-uri, și mi s-a făcut dor de el.

Eram încă la poarta moscheii când oamenii au început să iasă, dezbrăcați acum de acea fericire pe care le-o văzusem pe fețe, fiecare din ei a luat-o în altă direcție, ca și cum moscheea devenise o intersecție din care răsăreau acum o infinitate de străzi, acum nu mai mergeau în grupuri, ci se îndreptau toți separat către viețile lor, renunțau pe măsură ce înaintau la hainele lor largi, albe și curate, pe care le împătureau și le puneau în genți și sacoșe, era ca și cum s-ar fi deghizat în oameni normali, oameni cu blugi și cămăși, ei nu mai miroseau a bucurie, ci purtau cu ei duhoarea grijilor, am încercat să privesc fiece om ce ieșea din lăcașul lor de cult, niciunul nu era Youssef, am stat până a plecat și ultimul musulman și imamul a închis poarta în urma lui, am mai rămas o jumătate de oră în loc, iar apoi l-am sunat.

– Salut, Youssef! Ce faci?

– Ce surpriză plăcută. Bine fac, mi-a răspuns, iar din vocea lui chiar îmi dădeam seama că era cu adevărat bine. Asta m-a bucurat. Dar tu? a continuat. Tu cum ești?

– Sunt… bine și eu, i-am spus, iar din vocea mea știu că își dădea seama că nu eram tocmai bine. Sunt… la moschee.

A râs. A râs și a înțeles că aveam nevoie de el.

– Tu de ce nu ești aici? l-am întrebat.

– Sunt la muncă.

– N-ai ținut Ramadanul?

– Ba da, cum să nu.

– Păi și slujba?

– Ți-am zis. Religia e o problemă personală.

– Este, da. Eid Mubarak, Youssef!

– Mersi. Auzi, ai treabă?

– N-am.

– Rămâi acolo. Ajung în 15 minute să bem o bere, bine?

– Bine.

L-am așteptat. A venit în 10.