Strângea banul în palmă, îl ducea la piept, și-l trecea peste frunte, după care îl săruta cu zgomot, așa cum tot cu zgomot bea și din cana de vin – sorbea și plescăia mulțumită din buze,

– Nu se mai termină odată damigeana aia.

– De ce să se termine?

– Nu vezi că bea mereu?

– Păi bea o cană, când și când. Dar în damigeană sunt sute de căni.

Poate or fi fost, poate nu, nimeni nu știe, însă toate am știut că în seara aia damigeana s-a golit cu trei căni, unele credeau că băuse mult, altele că, dimpotrivă, nu băuse mai nimic, iar eu nu știu ce să zic, după cum nici ea nu mai știa ce să zică,

o vreme a dansat cu banul la piept, pe urmă s-a învârtit de credeam că o să sfârșească izbindu-se de sobă, de mașina de cusut sau de colțul mesei, că o să alunece și-acolo o să rămână, țeapănă, numai că n-a fost așa, de alunecat a alunecat, dar fără să se lovească, s-a prelins pe lângă ușa ruptă, s-a așezat pe dușumea și o vreme s-a uitat în noapte fără să spună nimic,

– N-o să tacă mult.

– De ce?

– Că vrea să vorbească.

Așa a fost, iar dacă ar fi fost o femeie oarecare poate că ar fi vorbit despre dragoste, despre moarte, despre trădare, despre vis și dorință sau despre cerul luminat de lună, dar Ava nu era o femeie oarecare, așa că a vorbit despre o păpușă – păpușa pe care și-a dorit-o dintotdeauna, pe care n-a avut-o niciodată și pe care a continuat s-o ceară în fiecare zi a copilăriei ei, lună de lună, an de an, dar cine să i-o cumpere? în oraș nu era decât o singură păpușă sau cel puțin ea doar una văzuse, într-o seară de vară la fata lui Ressu, iar atunci când a văzut-o nici măcar n-a știut că era păpușă – a crezut că era fetiță,

o fetiță cu ochii albaștri ca cerul, rochiță cu buline, o floare în păr și nicio julitură pe pielea aia a ei albă, o fetiță care nu făcea nimic, stătea liniștită pe o pătură și nu se mișca deloc, iar asta ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar nici măcar nu clipea, Ava nu mai văzuse niciodată pe nimeni care să nu clipească, așa că-și băgase capul prin gard și-o întrebase cum o chema și câți ani avea – că era foarte micuță – cum de nu clipea și cum se făcea că nu avea zgârieturi și vânătăi ca orice copil, poate că era mereu la fel de cuminte ca în seara aia, dar, chiar și așa cuminte cum era, tot ar fi trebuit să fugă în casă cât mai avea timp, că urma să vină furtuna,

așa a sfătuit-o Ava prin gard, dar fetița nu s-a clintit, prin urmare nici Ava nu s-a îndurat să plece acasă, a rămas lipită de gratii și i-a spus că ar fi păcat să-și strice frumusețea aia de rochie, dar fetița n-a ascultat-o și a rămas liniștită pe pătură cu toate că începuse ploaia, și nu orice ploaie, ploua cu găleata și cădea grindina, iar vântul bătea așa de tare încât Ava a trebuit să se țină de gard,

gardul nu s-a dărâmat, dar fetița da, s-a prăvălit pe spate și grindina s-a năpustit spre ea, a lovit-o cu răutate, i-a strivit floarea din păr, i-a crăpat pielea, i-a căscat găuri negre în obraji, i-a zdrobit nasul, i-a scos ochii ăia albaștri, nuuu, a strigat Ava, dar degeaba a strigat, că n-a auzit-o nimeni, cu atât mai puțin grindina care a făcut bucăți și rochița și, și poate că n-ar fi fost nimic, poate că lucrurile s-ar mai fi putut repara, dar o bucată de grindină mare cât oul a pocnit-o în cap, țeasta i s-a despicat în două de la frunte până la bărbie, iar înăuntru nu avea nimic în afară de un gol, un gol negru care s-a umplut imediat cu apă, a murit, gata, a murit, a strigat Ava și s-a prăbușit lângă gard, iar de acolo nu mai știe cum a ajuns acasă, s-a pomenit la ea în pat, cu oțet în șosete și cartofi la gât, o fetiță, a spus Ava, mică, mică, mai mică decât lumânarea… stătea la Ressu în grădină și a doborât-o grindina, i-a despicat capul și a omorât-o, a mai zis, după care a leșinat, un leșin din care s-a trezit, dar nu pe deplin, mergea pe stradă și vedea obrajii sparți ai fetiței, găurile căscate în locul ochilor, dar mai ales capul, capul ăla atât de frumos, crăpat în două și gol pe dinăuntru,

nuuu, a strigat Ava, după care s-a ținut de ușă, s-a ridicat de pe dușumea și a aruncat cana pe lespedea de la intrare, iar cana s-a făcut țăndări și pentru o clipă, lumina lunii s-a pătat cu vin și cioburi; și nici cea mai atentă dintre noi n-ar fi putut să spună dacă erau de la cana de atunci sau de la un cap de păpușă din alte vremuri.