Ceașca de cafea se lasă rece,

 tăcerea curge printre colțuri.

 Norii cad blând peste ea,

 ca niște fulgi în trecere.

 Pe fereastră, îmi răsare tabloul,

 dulce ca o vanilie de primăvară,

 iar timpul, tăcut,

 Îmi ascunde cearcănele în el.

 Tandre frunze… cresc pe sub piele

 De ce nu pot opri clipa când clipesc?

 De ce lumina rămâne doar un coșciug rece?

Dorm… dorm frunzele tăcute,

prefăcute în ceară,

 purtând amintiri de primăvară

 pe care nu le mai pot schimba.

O amintire de ieri,

și aerul petrecut cu ea

nu poate schimba liniștea de mâine.

Am vrut să ating umbra din ea.

Poate nu e timpul.

Sau poate sunt doar un trecător, nu călător

al amintirilor stinse

ce încă mai respiră în aerul de primăvară,

șoptind întrebări pe care doar tăcerea le știe

 și răspunsuri pe care doar vântul le poartă,

trăgând vise de toamnă,

uitate printre rafturile primăverii.

 

Zile albe

Dimineața s-a sprijinit de fereastră,

ca o pasăre care nu mai știe încotro,

O las să intre, e frig afară.

Aerul miroase a bucurie,

Și lumina își caută loc să intre.

Mă așez vorbind cu ea,

Nici nu știu cum a trecut..

Timpul a alunecat,

Ca un văzduh plăpând.

Mi-e dor de ea,

Dar nu pot trăi până mâine,

Mă simt zdrobit plin de durere.

Mă uit în gol,

Nu o mai văd,

De ce a plecat? De ce a dispărut?

A rămas doar un ecou,

Un glas ce răsună încet și ușor.

 

 

Umbra care tace

uneori dimineața uită să se trezească

și rămâne în mine,

ca o frunză prinsă de somn.

respir printre gânduri

și aerul are gust de ieri.

afară, un nor se joacă de-a omul

își schimbă forma,

dar nu sensul.

mă uit la el și învăț tăcerea,

cum poți spune totul

fără să rostești nimic.

mi-am pierdut umbra printre flori

și de atunci mirosul meu e altul,

poate că așa crește viața,

din lucrurile care pleacă

fără să sune.

iar când mă aplec peste lume

mă aud înapoi,

un fâlfâit mic,

ca o pasăre

care își amintește

că a fost om o clipă.