Fără cap

L-am pus pe masă și am plecat. Apoi am avut treabă la chiuvetă. Voiam să înmoi cârpa în apă, să curăț sângele. Corpul mi se mișca bezmetic. Nu aveam ochi, ce să mai zic de creier. Era să alunec. Am pus mâna jos. Un lichid călâi, vâscos. Știam ce e. Nu-l vedeam, nu-l miroseam, nu-l puteam gusta. Totuși simțeam că e mai cald decât apa. Mai aveam un suflet în intestine? Greu de zis. Măcar pe acesta să-l folosesc. Pot oare scrie cu el? Oricum, nu mai știu unde e masa pe care așezasem capul.

Pădurea

După ce s-au prăbușit peste copii, oamenii din oraș au tăiat copacii. Tot ce trecea de un metru a fost amputat. Au rămas tufișurile. Lăstărișul a închis aleile. Vecinii au ascuțit macetele. Fără rădăcini, pământul a început să scoată aburi. Apa s-a strâns în bălți murdare. Am fugit într-o noapte fără umbre. Aproape de zori am ajuns. M-am ascuns după primul copac de la margine. Sub coroana lui am adormit pe frunze. Mă mut aici, mi-am spus. Respir. Mănânc. Beau pădure.

Mutarea

Am așteptat o nouă deschidere a orizontului. Aveam o fereastră de câțiva ani. Trebuie să plec. Doar atât aveam în gând. Nu știam de ce și pentru cine. Simțeam doar un imbold fenomenal, un neastâmpăr cumplit. Întâi am mers, apoi am început să alerg. Mă târăsc. Mișcarea mea s-a întins mai departe decât puteam vedea. Apoi am zăbovit: lângă apă. Sub o stea. Aveam timpi, îi număram, îi consumam. Am ajuns la ultimul. Sunt aici, pe pământ. Nevoia mă împinge la marginea prăpastiei. Trebuie să mă mut iar.

Scăldatul interzis

Apă. Aer. Abur. Nu te poți scălda într-un cub. Dau din mâini haotic. Mă lovesc de pereți. Îmi agăț privirea de muchii. Nu pot înota nici în chiuvetă. Cu aburi doar mă afum. Evadez. Trebuie! E piramidă. Se strânge spre vârf. Rătăcesc prin ceață. Urc acolo. Apa se prelinge pe trepte. De jos se ridică încet aburii. N-am costum. N-am parașută. Îmi întind brațele. Piscina lumii e dedesubt. Nicio margine. Doar adânc. Aerul cade. Tremur și eu. Acum e momentul. Un semn. SCĂLDATUL INTERZIS! Prea târziu.