Cu podul palmei apăs imagini fără adâncime,

să le transfer din densitatea mâinii mele,

să te constitui din realul cărnii,

ca să te țin în brațe ce nu te vor atinge.

De ce nu măsurăm cu borne pașii desculți

pe plajă?

Valurile dezmorțesc distanța

dintre punctul zero și finalul dat dispărut.

Vântul ridică stropi de spumă cu miros de mare.

Sarea fiecărei picături e transparent ascunsă în culoare.

Aripi mari, de albatroși, sună ca niște cortine trase.

Nu te încrede în nisip.

Te-ai dezobișnuit să zbori?

Ridică-te cu brațele deschise când vezi stoluri de păsări.

Ele sunt eu.

Dacă îți lași capul mult pe spate,

își vor atinge piepturile de al tău.

Degradeuri se feresc de negru.

Un punct. Alb.

O linie. Gri.

În chenare de umană anatomie,

am rămas fotografii.