4 iulie s-a nimerit într-o duminică. Ca o zi de sărbătoare. R. și cu mine ieșim la plimbare, ca de obicei, pe la șapte seara. Ne-am propus să facem peste șapte mii de pași. Pornim pe Gloria, pe traseul obișnuit. Îmi pipăi buzunarul pantalonilor, cele două măști sunt la locul lor. Vecinii francezi, mai jos cu două case de noi, stau tolăniți pe șezlongurile Adirondack din fața casei, fiecare cu câte un pahar de vin roșu în mână. Ne zâmbim de la distanța, iar când ajungem în dreptul lor, vecinul își duce mâna la un chipiu imaginar, la care R. îi răspunde mimând o semiplecăciune stilizată. Vecina franțuzoaica zâmbește demn pe toată durata schimbului de politețuri inventate. La fel fac și eu.

Traversăm apoi strada exact în fața tufei de tuia tunsă în formă de cap uman. R. mângâie crenguțele lăsate să crească liber, în chip de păr. Vrei să pui și tu mâna? Nu, știu cum se simte. Apoi caut gelul dezinfectant în buzunarul flanelei albastre. Ai luat tu gelul? Da, e la mine, îmi răspunde R., în timp ce îl scoate și lasă să îi curgă în palmă o bobiță de lichid verzui. Aloe vera cu eucalipt. Oare daca mai vine o criză de dezinfectant o să ne putem face gelul nostru? Știi că de aia am plantat trei tufe de aloe anul ăsta? Hai să nu exagerăm! îmi spune R. I-am dat și lui S. două plăntuțe și m-a întrebat azi ce fel de pământ să le pună „aloilor”. Te-ai prins? Aloe, aloi? Nu-i haios? Ba da. Aloi!

Câteva case mai încolo, vecinul geriatric șade impasibil în scaunul verde de pescar. Ne răspunde la salut, fără a schița nici cel mai mic zâmbet. Nenea ăsta îmi amintește de vecina care lucra la DMV. O mai ții minte? Nu zâmbea niciodată, dar, înainte cu câteva săptămâni să moară, m-am întâlnit cu ea în fața casei și mi-a zâmbit. Crezi că o fi fost din cauză că își scotea pubela de gunoi? E ceva cu oamenii care scot gunoiul, parcă se petrece o transformare când ai de-a face cu propriile deșeuri menajere. Dar își revin imediat după ce au terminat operațiunea. Ai observat? Nu m-am gândit la asta, dar să știi că și mie mi-a zâmbit o dată. M-am oferit într-o zi să o ajut să-și ducă plasele în casă, făcuse cumpărături și de-abia le scotea din mașină. A acceptat și de la mașină până în casă am povestit un pic. Se vedea că face un efort mare, nu-i venea deloc la îndemână să facă small talk cu mine. M-a întrebat de unde suntem. I-am spus că suntem din România. Cred că nu auzise niciodată de România și nu a știut ce să mă mai întrebe, așa că s-a mulțumit să zâmbească. Am crezut că mă lasă să îi duc plasele până în casă, eram curios să văd ce are înăuntru, dar mi-a zis să le las la intrare și m-a concediat.

La prima intersecție o cotim pe Leeward. Copacul de golden raintree e mai înflorit decât a fost cu două seri înainte. Pe jos, cineva a înfipt niște ornamente roșu-albastru-alb, creând impresia unui gărduleț tricolor. Știi că mai sunt niște copaci din ăștia cu flori galbene pe Florin? Poate mergem mâine seară să îi vedem. Se pare că provin din Asia, dar habar nu am cum le zice românește. Bine, mergem. Mi-am amintit acum o fază, ți-am mai povestit-o, dar mă distrează așa de mult că trebuie să ți-o mai spun o dată. Cred că eram în primul meu an în America și eram deja sătulă de eterna întrebare De unde ești? Și de exclamația How nice! Și vine un tip să ne instaleze cablul. Când am trecut de la AT&T la Comcast. Evident că îmi aude accentul și prima chestie care mă întreabă e de unde sunt. Îmi dau ochii peste cap și îmi zic că nu are niciun rost să-i spun de România, că probabil habar nu are ce e aia. Așa că îi zic că sunt din Europa. Dar el insistă că de unde din Europa. Îi zic că sunt din România, cumva simțeam că fac o mare concesie și că el o să recunoască atunci că nu a auzit de România. Dar el continuă. De unde din România? Îi spun că din Cluj, mă simțeam deja ca la camera ascunsă, dar, spre marea mea uimire, el îmi zice că a fost în Arad, că a avut acolo o prietenă. Nu-i incredibil? Ba da, îmi amintesc faza. Și pe urmă începe să îmi spună toate cuvintele românești pe care le știa. Și că nu-i plac micii. M-a întrebat dacă mie îmi plac micii. I-am zis că nu, că sunt vegetariană de cincisprezece ani. În fine, de atunci le zic că sunt din România, chiar dacă majoritatea habar nu au de noi.

Ajungem pe Waterview, unde aproape toate casele au steagul american arborat deasupra ușii de la intrare. Știi că asta e strada mea preferată din tot cartierul? Știu, zâmbește R., îmi spui de fiecare dată când trecem pe aici. Dar știi de ce? Da, pentru că au cele mai frumoase landscaping-uri și cele mai bune cărți la Free Books. Tu crezi că ar funcționa căsuțe din astea cu cărți gratuite în România? Nu cred, toți ar lua cărțile, dar nimeni n-ar mai aduce nicio carte înapoi. Azi n-au nimic interesant. Păcat!

În fața noastră, câțiva adolescenți joacă baschet, în timp ce doi adulți, probabil tații lor discută sprijiniți de o mașină, cu două pahare roșii de plastic în mână. Când ne apropiem de ei, amândoi ridică paharele în semn de salut. Happy Fourth! le strigă R. de la o distanță de șase picioare. Happy Fourth to you, too, guys! ne răspunde unul dintre ei. Ție chiar îți vine să faci urări din astea? îl întreb pe R. Acum mi-a venit, mi se pare că stăteau la colectat urări de tot felul. Mai ales că aveau și paharele alea în mână. De obicei nu-i nimeni pe străzile astea. Daʼ tu de ce n-ai zis nimic? Păi ni s-au adresat cu „guys” și m-am gândit că nu mă privește. Auzi, îmi dau seama acum că n-am făcut nicio urare nimănui, nici nu mi-a trecut prin cap. Mi-a trimis G. o poză cu steagul american sub care scria Independence Day is a time to remember our freedoms and thank God for them, la care nu am știut ce să răspund. Lasă că putem scrie niște mesaje când ajungem acasă, mă consolează R. By the way, vezi că ți-a căzut un șervețel din buzunar și iei amendă pentru littering. Râde. Râd și eu, deși aproape l-am crezut. Chiar așa, cum traduci în românește No littering? Nu gunoiți? Râdem amândoi.

Am ajuns în dreptul canalului de apă, revendicat de rațe, gâște și de bobocii lor. Călcăm cu grijă, căutând peticele de asfalt care nu sunt mânjite cu găinaț. Ți-am zis să nu mai venim pe aici, ăsta e teritoriul lor, l-au acaparat. Crezi că sărbătoresc și ele? mă întreabă R., arătând cu mâna spre un grup de gâște care își întind gâturile lungi, cu ciocurile deschise, unul spre altul. Da, cred că îi mulțumesc celui de sus că nu-s mâncători de gâște pe aici și sunt în siguranță. Am mai făcut gluma asta și acum câteva zile când am mai trecut prin zonă. Facem stânga pe Steamboat. În capătul străzii, cam la zece metri de noi, vedem un grup de vreo șapte-opt oameni, buluciți în jurul unei mese lungi, pe care se găsesc mai multe containere de plastic, farfurii și tacâmuri de unică folosință și o stivă de pahare de plastic. Instinctiv, trecem pe cealaltă parte a trotuarului. N-avem niciunul chef să ne punem măștile. Miroase a mortăciune, zic eu. Miroase bine, a grătar, ripostează R. Ce zici, ne oferă și nouă ceva de mâncare sau de băut? Fără să-l înțeleagă, un membru al grupului de petrecăreți gesticulează spre noi, rostind Happy Fourth! Join us! There is plenty of food! Ceilalți din grup ne zâmbesc încurajator. Happy Fourth! Thank you, but we are good! refuză R. în timp ce ne îndepărtăm de ei. În spatele nostru auzim primele artificii. Au început. Cred că e timpul să o luăm spre casă, concluzionează R. Ăștia chiar sunt patrioți sau sărbătoresc așa, din inerție? mă nedumeresc eu. Probabil că se simt mai patrioți decât noi sau, și mai probabil e că nu își pun atâtea întrebări. De ce mă întrebi? Nu te simți destul de americancă azi? Râd. Hai să îți povestesc ce mi s-a întâmplat vineri, nici n-am apucat să îți spun. A venit Rex pe la birou și la un moment dat mi-a zis You look very patriotic. N-am înțeles la ce se referă și m-am blocat câteva secunde, apoi m-am uitat la hainele de pe mine și primul meu gând a fost să-i spun că vorbește prostii, că nu-s îmbrăcată în roșu-galben-albastru. Pe urmă mi-am dat seama la ce se referea. Aveam pe mine o pereche de blugi bluemarin și o bluză cu dungi late, roșii, albe și bluemarin. Numai că eu nu m-am gândit nici o secundă la chestia asta când m-am îmbrăcat vineri dimineața. Eram deja în întârziere și am luat pe mine ce-am găsit la îndemână și, mai ales, ce nu trebuia călcat și s-a întâmplat ca tocmai bluza dungată să fie cea câștigătoare. Și mai grav e că nu m-am gândit niciodată, nici când mi-am cumpărat bluza aia, nici în celelalte dăți în care am purtat-o, că ar putea avea ceva patriotic în ea. Iar un american, văzându-mă îmbrăcată așa, ar fi putut crede că aștept cu nerăbdare ziua de azi. Cum a crezut și Rex. Nu-i ciudat? Ba da, îmi confirmă R. Și acum îmi dau seama că n-am arborat steagul. Am uitat și eu, ai uitat și tu. Lasă că îl punem la anuʼ. Și luăm și ceva luminițe roșu-albastru-alb și le punem în geam. Da, mă aprobă R. Eu știu că nu va fi așa, n-o să ne simțim mai patrioți nici anul viitor, probabil știe și el asta. Trecem pe lângă o familie cu doi copii mici. Mama îi ține strâns lipiți de ea, în timp ce tatăl improvizează o rampă de lansare a artificiilor. E ușor în întârziere, vecinii din stânga și din dreapta i-au luat-o înainte. Le facem cu mâna de pe cealaltă parte a străzii și grăbim pasul. Deja miroase deranjant a praf de pușcă și bubuiturile ne fac să tresărim. O să o țină așa până târziu, mă avertizează R. Noroc că nu lucrăm mâine. Am ajuns în dreptul vecinilor francezi, care sunt în stradă și care au fiecare în mâini câte două artificii mici. Mai ții minte că aveam și noi așa ceva în copilărie? Le ziceam scânteiuțe, îmi spune R. Da, mi le amintesc și eu. Ăștia chiar or fi francezi? De fapt nu știm nimic despre ei, am văzut că pe plăcuța cu numărul de înmatriculare al mașinii au un abțibild mic cu drapelul Franței, așa că i-am botezat „francezii”.

Deși am făcut duș, nu reușesc să-mi scot mirosul de praf de pușcă din nări. Citim în pat, cu geamurile închise. Artificiile se aud și așa, dar te poți minți că nu sunt chiar afară, ci undeva într-un film care rulează pe un ecran uriaș din fața casei. Sau îți poți imagina că ești la cinema și ai ieșit preț de câteva minute în afara sălii de proiecție, ca să dai un telefon scurt. Eu citesc Zodia Cancerului a lui Radu Vancu, R. citește Welcome Home, de Lucia Berlin. Râde. Mă opresc din citit și aștept. Trebuie să citești cartea. E așa de amuzantă faza asta! Lucia pleacă în Mexic cu copilul mic, era bebeluș și când se întorc în America, copilul nu vorbea engleză, vorbea spaniolă. Și când mergeau la magazin, copilul striga din cărucior CÁLLATE LA BOCA! Îți imaginezi scena? Râdem amândoi. R. mai citește puțin, apoi adoarme cu Lucia Berlin în brațe. Citesc și eu ceva ce mă distrează. Scrie Radu Vancu că atunci când Gellu Naum se simțea sublim, spăla vase. Nu-l trezesc pe R. să îi povestesc, o să îi spun mâine. Pun un post-it la pagina cu pricina și mă gândesc să îi scriu un e-mail lui A., să îi povestesc și lui asta. Mă uit un pic pe Facebook. O prietenă a postat o poză cu o băutură în care plutesc steluțe albe, roșii și albastre. Habar nu am din ce sunt făcute sau dacă sunt comestibile. O altă prietenă a făcut un aranjament din roșii, cașcaval și afine, care imită steagul american. Amândouă postările au primit multe like-uri. Sting lumina și rememorez ziua care tocmai s-a încheiat. După-masă am fost în parc cu S. și D. Am ciocnit câte un pahar de vin, dar nu-mi amintesc dacă ne-am urat Happy Fourth! sau La mulți ani! Apoi mi-l imaginez pe Gellu Naum fredonând ușor Sunt sublim! Sunt sublim! în timp ce spală vase, și pe copilul Luciei Berlin răcnind CÁLLATE LA BOCA! prin Safeway. Nu știu care din cele două povești merită mai multe like-uri. Bubuiturile artificiilor s-au întețit. Nu cred că vecinii noștri sunt francezi, am văzut pe măsuța albă din fața scaunelor Adirondack o cutie de carton cu vin Franzia. N-ar bea porcăria aia dacă ar fi francezi. Îmi amintesc că mâine nu lucrăm și adorm.