Am auzit când a sunat telefonul. Era trecut de miezul nopții. A murit cineva, m-am gândit. După câteva minute bune a intrat mama în cameră. Avea ochii în lacrimi. Își frământa mâinile. N-am zis nimic.

-M-au chemat la transplant, s-a auzit de undeva, putea fi de niciunde.

-Super! am răspuns, sărind din pat. Hai să facem bagajul. Plecați acum sau dimineață?

-Cred că dimineață.

Bagajul era făcut. Mereu e făcut. Încă dinainte de primul transplant. Mai avea de adăugat analizele mai recente.

Se fâțâia de colo-colo.

-Mă doare capul, spune.

-De emoții, zic.

Îi verific trusa de baie.

-Ai o lamă? mă întreabă și parcă se micșorează pe măsură ce trec secundele până îi răspund.

-Da, stai să o aduc din cameră.

Îi aduc ultima lamă roz din pachetul cu care venisem în bagaj de la București. E încă mică. Mă privește de jos în sus. Îmi spune:

-Știi… că dacă cumva mă opresc trebuie să…

-Știu, știu, o întrerup.

Părea că vrea să se scuze. Așa merge treaba între noi. Încă are ochii în lacrimi.

Mi-am văzut mama pe multe paturi de spital. După primul transplant, când am intrat la ea, era goală sub cearșafurile albe. Arăta ca un sticks. Avea ochii apoși (ca două cristale de sare) și nu putea să articuleze cuvintele. Nu sunt sigură că mă vedea cu adevărat. Cearșaful nu-i acoperea sânii. I se vedeau sfârcurile ca două mure țepene, în sus. A bălmăjit ceva. Mi-am dat seama că vrea să o acopăr. I-am tras cearșaful peste sâni. Fără să o ating. Mi-era teamă că o să se ridice precum praful când treci cu mâna peste el. În partea dreaptă îi atârna o pungă în care sângele se amesteca cu pipi. Aproape că nu se vedea cum stătea așa întinsă. Se afundase în pernă, iar părul alb o făcea să-și piardă conturul.

Acum pleacă din nou. Mâine iar o să se trezească pe un pat de spital. Eu nu o să-i mai acopăr sânii de data asta. Le urez drum bun și mă bag în pat.

Până la urmă a murit cineva…

 

***

Tomas are șapte ani, a rămas la vârsta de șapte ani… Prima oară l-ai zărit când ai ieșit din cabinetul medicului. Aș spune că erai terminată, dar nu știu dacă ar fi tocmai corect. N-ai scos niciun sunet. Nu știu cum erai. Nu simțeai nimic. Te-ai așezat pe-un scaun de lângă ușă. Nu mai era nimeni în jur. Și atunci l-ai văzut. Pentru o secundă doar. I-ai reținut tricoul verde c-un dinozaur galben pe piept și piciorul de metal, înalt cam de două ori cât el, de care era agățată perfuzia. Și a dispărut.

Tomas are șapte ani și are leucemie. Este cel mai mic din tot spitalul. Nu e un spital prea mare, și în C. nu (mai) sunt mulți bolnavi de cancer.

Acum vii o dată la două zile, iar Tomas îți ține companie. Nu ai o Tanti Roz, îl ai pe Tomas, iar Tomas nu știe cine e Tanti Roz. Aici toată lumea poartă albastru și alb.

Tomas vrea să se facă pilot de GP. Îi aduci câte un suvenir din colecția pe care o strângi de atâta timp. Aveți același pilot preferat. Duminica nu ești la spital, așa că lunea vă uitați la cursa din ziua precedentă, pe care ai grijă să o înregistrezi. V-ați petrecut așa un sezon întreg. Amândurora vă era teamă că nu o să aflați cine câștigă campionatul mondial. Trăiați fiecare cursă ca și cum ar fi fost ceva mai mult decât o luptă pentru titlu. Făceați calcule, combinații – cine trebuie să câștige ca să nu vă detroneze favoritul, cine câte puncte să piardă –, luați în calcul accidentele posibile cu mare strângere de inimă. Era o jale amarnică dacă vă gândeați că poate suferi un accident cât să-l scoată din joc pentru restul sezonului.

Tomas nu are părinți. El s-a materializat în spital, în patul de la geam din rezerva 3. Nu a fost niciodată la școală. Asistentele l-au învățat să citească. Câteodată pare că are propriul sistem fonetic. E tare simpatic, dar cred că te-ar deranja dacă n-ar avea șapte ani și n-ar fi rezident în rezerva 3. Îți pune întrebări despre viață și-ți dai seama că știi la fel de puține ca el. Te faci mică în scaun și încerci să te ascunzi pe după perfuzie. Până la urmă îi răspunzi sau încerci. Îi spui că nu știi nici tu și că aveți timp să descoperiți amândoi. Nici unul dintre voi nu crede asta cu adevărat, dar vă agățați de-o speranță. Și după, trece la lucruri serioase:

-Crezi că vezica e satisfăcută atunci când e plină sau imediat ce o golești?

Din impuls ai vrea să-i răspunzi că imediat ce o golești, dar deschizi gura și-ți dai seama că tu ești cea satisfăcută imediat ce o golești, dar habar n-ai dacă vezica e la fel. Îi spui asta într-un final.

Gândul îți zboară la mama ta căreia i-a putrezit o parte din vezică din cauza uterului lăsat. Acum nu mai are uter. Și o vezi într-un alt pat de spital cu cearșafuri albe. Te întreabă dacă o s-o lase taică-tu acum că nu mai are… atât zice, nu mai continuă. Nu prea știi ce să-i răspunzi. N-ați discutat niciodată despre asta, despre băieți, despre sex…

-E, na. Nu cred, stai linistită, îi răspunzi până la urmă.

N-a mai zis nimic de atunci până într-o zi când v-ați castrat pisica. O chema Milu. Alex a zis că e nume de băiat.

-Dar, eh, nu prea mai contează acum că e castrată… deci nu prea mai e fată, continuă el.

-Adică ce vrei să spui? Eu că nu mai am uter înseamnă că nu mai sunt femeie? îl întreabă mama.

Te-ai uitat la Alex, dar nu mai zicea nimic. Rămăsese cu mâna suspendată spre Milu-pisica-fără-uter pe care mama-fără-uter o ținea în brațe.

-Eh, căcat! Ce treabă are?! ai zis ca să detensionezi situația, dar și pentru că sincer crezi că nu uterul ne definește ca femei, dar asta nu le spui.

O iei pe Milu-pisica-fără-uter în brațe și ei doi pleacă din cameră fără să mai spună nimic. 

După prima zi în care l-ai văzut pe Tomas, te-ai urcat în mașină și ai condus până la mare. Ție nu-ți place marea, și totuși ăla a fost primul loc care ți-a venit în minte. Te-ai dus acolo și te-ai uitat la ea. Era liniștită. Câte un val se spărgea cu zgomot din când în când, iar apoi se retrăgea rapid parcă cerându-și scuze. Ai stat acolo până ți-a intrat în cap cât de mică ești. Ai stat acolo și ai plâns o noapte întreagă. A doua zi te-ai urcat în mașină și te-ai dus acasă. Erau multe lucruri de pus la punct, iar tu plânsesei deja pentru tot ce avea să urmeze.

Ți-era greață și ți-era rău în fiecare zi. Trebuia să ai mereu șervețele la tine în caz că-ți curgea sânge din nas. Te gândeai dacă să-ți iei un baston în care să te sprijini atunci când mergi, dar ai renunțat și la ideea asta. Ai încercat pe cât posibil să-ți păstrezi rutina. Nu după mult timp ți-ai dat seama că nu mai poți merge până la facultate, așa că ai ținut cursurile on-line.

 

Prima dată m-am îndrăgostit
De sânul tău stâng

 

Era întuneric
Luna se oglindea-n piscină
Erai ca o fetiță ce și-a prins cerceii-n gulerul de la bluză

 

Ai nevoie de un viciu să spui ceea ce crezi

 

Au vrut să-ți taie doar unul, dar le-ai spus că îi vrei pe amândoi scoși. Credeau că spui asta din cauza șocului. În secret îți dorisei atât de mult să scapi de ei, încât erai convinsă că ai chemat boala, ai primit-o cu brațele deschise. Ți-era rușine de tine doar când îl vedeai pe Tomas, dar el nu te judeca.

-Oare dacă mă duc la plajă fără sutien acum se mai numește topless? ai întrebat în timp ce-ți trăgeai pe cap tricoul.

-Nu aveți voie să vă expuneți la soare atât de repede, îți explică precipitat asistenta. Cred că v-a spus doctorul…

S-a uitat la tine cu o față dezamăgită, parcă-ți spunea: te credeam mai inteligentă. Așa că te-ai simțit obligată să adaugi:

-Era o glumă, știți… mie nici nu-mi place apa.

Iese și tu revii la gândurile tale triviale: topuri cu breteluțe spaghetti. Ai fi mâncat niște paste. Aveai de gând să iei la pachet și să te întorci să mănânci cu Tomas, dar când ai ieșit din rezervă era agitație mare pe hol. O mare albastră părea să-și spargă valurile albe de ușa rezervei 3. L-ai văzut pe doctorul R. Era roșu la față și-l ducea în brațe pe Tomas. Și tu te clătinai înainte-înapoi, înainte-înapoi, înainte-înapoi până te-a luat cineva de mână și te-a dus înapoi în patul cu cearșafuri albe.

 

***

Inspirația în poezie e ca excitația, ca atunci când te culci cu un băiat. Ca atunci când te dai în lanțuri la bâlci, deși știi că nu ai voie. Ți s-a spus că se pot desprinde și te aruncă cât colo. Bâlciul era mereu pe malul râului și-ți imaginai cum se desprind lanțurile și aterizezi direct în râu. E râul în care a murit Dan înecat. 

Ai mânca o vată de zahăr pe băț. Mare și pufoasă. Translucidă. Parcă-i vezi degetele tatei care o adună pe băț cum se adună lâna pe un fus rotit cu viteză.

Se simțea convalescent în emoțiile sale – parcă aș fi aflat pentru prima dată cum mă simt.