Îți era tot timpul frig, aveai unghiile vinete și mâinile înțepenite, țineai pumnii strânși și ochii pe jumătate închiși, îți trăgeai umerii în față ca și cum ai fi vrut să-ți aduni la piept tot aburul respirației, ca și cum n-ai fi putut să te desparți de singurul lucru cald pe care îl aveai, de singura dovadă că erai încă viu, nimic altceva din tine nu arăta asta, clipeai rar și leneș, aproape neobservat, nu mergeai – te prelingeai pe lângă decorul trist al lumii ăsteia dărâmate, pe lângă clădiri și ferestre, pe lângă ziduri și garduri, te fereai speriat de tot ce-ar fi putut să te-atingă, de oameni și mașini, de biciclete și cărucioare de copii, de câini scheletici și de ciori înnebunite de foame, te fereai de orice atingere de parcă ar fi putut să-ți fure ceva, ceva nedefinit despre care nu știai nimic decât că trebuie să rămână la tine, în corpul tău prea lung și prea slab, gol pe dinăuntru și apăsat de toate grijile lumii.

Nu ți-era foame, nu ți-era sete, nu dădeai nimic, nu cereai nimic, nu zâmbeai și nu visai, te pomeneai cu privirea înfiptă într-un colț de perete sau pur și simplu în aerul greu care ți se așternea în față, ore la rând rămâneai așa încremenit, orice maestru zen te-ar fi invidiat – desigur, atât cât poate un maestru zen să invidieze – aveai mintea goală și sufletul neînceput, nici dacă ai fi vrut n-ai fi știut cum să-l începi, e greu să dai cep sufletului când ți-e atât de frig, când te scutură frisoanele și-ți clănțăne dinții, când ți se albesc colțurile gurii, când te faci ghem în jurul nimicului din tine, când lumea e neagră și viața pare că a murit înainte să se nască.

Nu știai de la ce ți se trage, de altfel nici nu te întrebai încă și poate că nici nu te-ai fi întrebat vreodată, poate că ai fi continuat să vegetezi cu ochii sprijiniți de pereți și cu mâinile atârnând uscate ca o piele de șarpe dacă n-ai fi auzit vocea pițigăiată de dincolo spunând ia uite, ăsta e Țuțu, Țuțu al meu, îți vine să crezi? uite-l ce frumos stătea el aici pe macat și râdea la nenea Titi fotograful, îl vezi ce mic era? – o mână de om, o nimica toată… mai știi când făcuse febră 40 și zicea că l-au cotropit zmeii și s-a băgat sub duș să dea cu apă vie și apă moartă în ei, mai știi când ascundea merele sub pat ca să aibă „ăia răi” ce să mănânce și să-l lase pe el în pace, mai știi când a făcut pe el la grădiniță, l-am găsit singur într-un colț cu pantalonii uzi leoarcă, se uita în ochii mei ca un om mare și zicea că nu poate să meargă acasă, că mai are câte ceva de discutat cu ei, cu pantalonii, trebuiau să învețe odată pentru totdeauna că nu e deloc frumos să se ude singuri sau măcar că nu e frumos să facă una ca asta de față cu alții.

Țuțu ești tu, știi și urăști asta, probabil că numele ăsta țâțâit de o voce pițigăiată e singurul lucru care te putea scoate din leșinul profund care te-a cuprins de câțiva ani buni, e probabil singurul lucru care te putea face să clipești, să-ți desprinzi privirea de pe varul gălbui al peretelui, să tragi aer în piept, să-ți îndrepți umerii, să te duci la vocile care se bagă cu atâta seninătate în obiceiurile și păcatele tale de copil, să le iei albumul, să-i închizi cu zgomot coperțile cartonate, să ți-l îndeși sub braț și să te încui din nou la tine în cameră fără să scoți o vorbă, să te uiți lung la coperta penibilă cu trandafiri, să te înduri în cele din urmă să o deschizi și să dai peste prima poză cu tine.

Și-atunci să-ți dai seama de la ce ți se trage, de unde vine frigul ăsta cumplit care te scutură și te bântuie, care-ți întunecă ochii și mintea, care te surpă pe dinăuntru și-ți aruncă afară carne și oase, sânge și suflet, să pui mâna pe corpul tău gol de acum un deceniu și jumătate și să-ți ghicești în el corpul uriaș de acum, să vezi cum ți s-au lungit oasele, cum ți s-a întins pielea, cum ți s-au întărit mușchii, cum ți s-au dublat degetele și unghiile, ochii și urechile, cum ți-au crescut dinții și părul, să te uiți la pătura țărănească pe care stai întins pe burtă, despuiat – după ciudata tradiție a pozelor anilor ʹ70, să-ți amintești că pătura era aspră, se numea macat și o țesuse bunică-ta la războiul ăla mare de lemn de care te speriai mai tare decât de zmeii care te cotropeau odată cu febra, să-i urmărești modelele naive și să te trezești repetând ca pe o incantație niște vorbe ieșite de habar n-ai unde din străfundurile tale – să crești mare și frumos, să fii bun și drăgăstos, să treci prin soare și ger și-apoi să te duci la cer – așa cum îți șoptea ea zâmbind de fiecare dată când te așeza pe pat și-ți dădea cu lingurița mere rase cu biscuiți, când te „trăgea” pe picioare ca să te faci „folbalist”, când te schimba iarna de hainele țepene și înghețate și-ți dădea haine moi, ținute pe calorifer.

Să-ți aduci aminte de seara aia friguroasă în care nu te-a chemat nimeni la masă, ai venit fără să fii rugat, certat și amenințat, ai venit pentru că rămăseseși singur, plecaseră toți pe la casele lor iar cerul se umpluse de beznă și de stele sticloase, să-ți aduci aminte cum te-ai speriat de casa goală și neagră, cum ți-a fost frică să aprinzi lumina ca să nu te vadă zmeii, cum te-ai strecurat încetișor pe lângă pereți, pe lângă ușa de la bucătărie, pe lângă ficusul de pe hol, cum ai ajuns la tine în cameră, cum te-ai aruncat pe pat și te-ai înfășurat ca o clătită în macatul aspru, fără ca ea să-ți aducă haine moi și calde de pe calorifer, fără să-ți dea mere cu biscuiți și fără să te „tragă” pe picioare, ai fost sigur atunci că din cauza asta n-o să te mai faci „folbalist”, parcă ai și plâns puțin, nimic nu era pe vremea aia mai frumos pentru băieți decât fotbalul, de-asta ți-ai și tăiat mingea a doua zi de dimineață când te-ai trezit cotropit de toți zmeii și de febra 40, cu hainele încă ude de la zăpada de ieri și cu maică-ta lângă tine, maică-ta care te mânjea îngrozitor pe la gură când încerca să-ți dea cu lingurița, care răsese prea multe mere și prea puțini biscuiți, care avea ochii roșii și începuse deja să vorbească pițigăiat.

Te-au enervat vocea și ochii ei umflați, i-ai tras una peste castron, merele s-au împrăștiat pe perete și-au început să alunece în tăcere spre podea, nu tu ai vrut să faci asta, „ăia răi” de sub pat te-au pocnit peste mână și mâna ta a lovit castronul, ieri nu le dăduseși mere și azi își cereau dreptul, ai întrebat unde e bunica și-atunci ai auzit iarăși vocea nouă a maică-tii, vocea care se pițigăiase peste noapte și pițigăiată avea să rămână pentru totdeauna, vocea care ți-a zdrențuit timpanele când ți-a spus – s-a dus… – ai știut atunci că era ca în cântecelul ei, ai știut că trecuse prin soare și ger și plecase la cer, ți-ai scos hainele ude și reci, le-ai așezat pe calorifer și-ai plecat la duș să dai cu apă vie și apă moartă pe zmeii și febra care te cotropiseră.

De atunci ți-a fost tot timpul frig, ai avut unghiile vinete și mâinile înțepenite, ai ținut pumnii strânși și ochii pe jumătate închiși, ți-ai tras umerii în față ca și cum ai fi vrut să-ți aduni la piept tot aburul respirației, ca și cum n-ai fi putut să te desparți de singurul lucru cald pe care îl aveai, de singura dovadă că erai încă viu, dar acum știi că n-ai nevoie de dovezi, că poți să deschizi larg ochii, că poți să-ți îndrepți spatele, că poți să calci apăsat pe lângă decorul trist al lumii ăsteia dărâmate, că nu trebuie să te ferești de tot ce-ar putea să te-atingă, de oameni și mașini, de biciclete și cărucioare de copii, de câini scheletici și de ciori înnebunite de foame, că lucrurile care te ating nu fură nimic din tine, te trec doar, prin soare și ger ca să te lase apoi, când vine timpul, să te duci și tu la cer.