Și chiar așa și era, Ava muncea de când se lumina de ziuă și până târziu în noapte – la lumânare, la lampă sau chiar la pâlpâirea stinsă a jarului din sobă – măsura, tăia, surfila, cosea și descosea, iar la toate astea se mai puneau și zorzoanele – dantele, mărgele, volane, nasturi, pene, panglici și pompoane,

– Nu mai pot, se văita uneori, seara. Nu mai pot.

Dar imediat ce termina de spus că nu mai putea, ofta, își trecea mâna prin păr și găsea în ea puterea să mai poată, să mai tragă, să mai măsoare, să mai taie, să mai surfileze,

– Bani, bani. Am nevoie de bani, zicea,

dar nu făcea nimic cu banii; în afară de cafea, dulcețuri și materiale de croitorie, nu cumpăra nimic, nu-și luase nici măcar o pereche de încălțări, și de purtat – purta tot veșnica ei rochie albastră, decolorată și rărită de-acum pe la coate, iar banii pe care-i dădeau cucoanele cu nemiluita îi lua cu un zâmbet avar și-i ascundea sub o scândură pe care o desprinsese din dușumea cu cleștele de la sobă într-o noapte – una din nopțile alea cu vin din damigeană și cu cântece de neînțeles șuierate din adâncul gâtului,

– Oare ce-o face cu atâția bani?

– Păi nimic, nu vezi? Îi adună sub dușumea și gata.

– Doar nu-i adună degeaba. Are ea ceva în cap.

– Are, da. Să-i piardă pe toți la primul pârjol.

– Sau la cutremur.

– La potop.

– La turci.

– Cum adică la turci?

– Adică atunci când o să vină turcii cu iatagane și hangere și…

– Și ce?

– Și nimic.

– Și-atunci de ce zici „și”?

– Că ceva tot o să vină, o să vedeți. Așa e mereu.

Așa a fost. În noaptea aia, după ce cucoanele și conițele se înduraseră în cele din urmă să se desprindă de zidul Avei și să plece pe la casele lor, la puțină vreme după ce Ava aprinsese lumânarea, ușa s-a izbit de perete de parcă ar fi fost smulsă din țâțâni, iar în casă a năvălit un bărbat cum nu mai văzusem vreodată.

În partea de sus purta o cămașă albă, largă, peste ea o vestă neagră brodată cu fir alb de lână; în partea de jos purta o fustă, dar nu lungă ca a femeilor, ci scurtă, deasupra genunchilor și făcută din pliuri ca burduful de la acordeon, ceea ce o făcea să se legene în toate părțile ca un clopot moale și să se lipească într-una de ciorapii care-i acopereau picioarele de tot, iar astea ar mai fi fost cum ar mai fi fost dacă n-ar fi avut pe cap o tichie roșie ca focul, o traistă tot roșie la spinare și ciubote la fel de roșii, împodobite în bot cu două pompoane negre, stufoase, asemănătoare cu cele care i se bălăbăneau prinse cu sfoară în spatele genunchilor,

– Ce v-am zis eu? Nici n-am terminat bine, că gata, uite.

– Gata, uite, ce?

– Gata, a și apărut turcul.

– Ce, ăsta e turc?

– Păi ce să fie? E turc.

Nu era. Era grec. Că de cum a intrat, a strigat ceva ce noi n-am priceput, dar Ava da, Ava s-a ridicat de la masa de cusut, a luat cleștele, a ridicat cu el scândura din podea, și-a umplut poala rochiei cu banii din ascunzătoare, s-a dus cu ei spre grec și i-a spus ceva pe limba lor, iar omului – ori i-au plăcut vorbele, ori banii sau poate că amândouă, că a golit rochia femeii în traistă, a dat de vreo două ori din mustață, a mai strigat ceva, după care s-a întors cu spatele și a plecat legănându-și ciucurii din spatele genunchilor,

iar din seara aia n-au mai rămas decât ușa – atârnată într-o singură balama și Ava care găsise un ban rătăcit sub dușumea și dansa cu el de parcă ar fi îmbrățișat un iubit.