Iar am visat-o azi noapte. Arăta la fel de tânără și de ispititoare, era neschimbată în afara părului, pe care de data asta și-l tunsese scurt. Dar tot șatenă era, cu luciri aurii spre vârfuri, avea aceiași ochi albaștri, mari, rotunzi, aceiași pomeți proeminenți, aceeași gură cu buze pline, aceiași dinți albi, perfecți, egali, aceleași urechi mici, discrete, aceeași frunte lată, bombată, același gât subțire și lung, aceiași sâni mici pe care îi intuiam numai, sub aceeași bluză albă, simplă, fără decolteu, același mers legănat, cu gleznele ieșind de sub blugii decolorați și un pic prea scurți, rotindu-se ca și cum ar dansa veșnic pe o coloană sonoră numai de ea auzită, îmi vorbea aceleași cuvinte șoptite și îmi spunea iar să vin cu ea, să o urmez, iar eu m-am ținut după ea iar, trecând din dormitorul meu în holul unui castel, intrând într-un dulap încastrat, ieșind într-o stație de autobuz, tot timpul aceeași, de unde ne-am suit de data asta într-o caleașcă ce și-a luat rapid zborul și din avion am coborât direct în toaleta barului de unde am ieșit asudați și rușinați, ea zâmbindu-mi complice, eu fără nicio amintire, golit de orice sentiment în afară de cel al vinovăției, iar când am vrut să ne așezăm din nou în fața paharelor noastre cu vin, eram deja pe o bancă în parc, era dimineață, razele soarelui începuseră să risipească ceața, vedeam din ce în ce mai limpede iazul din depărtare, peste el se apleca o salcie, iar ea și-a culcat obrazul la pieptul meu, am mângâiat-o câteva minute în liniște și s-a făcut noapte, stăteam acum sprijiniți amândoi de un gard al unei școli, la lumina palidă a unui felinar stradal oarecare, ea se uita la mine cu dor, ca și cum urma să dispar, și eu am rugat-o să-mi spună tot ce am ratat, tot ce nu știam din timpul petrecut împreună în afara lumii, a deschis gura să înceapă, dar vorbea, ca de obicei, prea încet, murmura fraze pe care nu le puteam auzi, căci țârâitul tramvaiului se auzea tot mai aproape, mai aproape, mai aproape, până când m-am trezit și am dat cu telefonul mobil de pământ, abia atunci alarma a tăcut.

Am încercat să adorm din nou și poate chiar am ațipit, dar prin minte mi-au mai vâjâit doar câteva imagini cu scările vechi ale facultății, o casă cu o grădină japoneză, mică, dar îngrijită, cu pești aurii ce se plimbau nepăsători sub pașii mei grei care călcau geamul ce ne despărțea, o mașină trecând în viteză pe roșu, izbită de un tren și un televizor care difuza o singură știre despre un băiat care urca scările unei facultăți, doar pentru a se trezi plimbându-se prin grădina japoneză a unei case dintr-un cartier îndepărtat, unde mașinile trec rar, iar când trec, nu se opresc la culoarea roșie a semaforului, și atunci trenurile de mare viteză traversează intersecția în goană și târăsc cu ele viețile șoferilor neatenți, echipaje ale canalelor de știri vin la fața locului să filmeze moartea, duc înregistrarea în redacție, iar ea urmează să fie transmisă pe televizor, unde, deocamdată, un băiat urcă scările vechi ale facultății, rotindu-și capul în stânga și în dreapta, căutând o fată ce avea odată părul lung, despletit, iar acum și-l purta scurt, zburlit, fără să o găsească, căci ea nu se sinchisise să apară și-n acest vis.

Când m-am dezmeticit de-a binelea, era deja foarte târziu, prea târziu ca să mă mai grăbesc, să-mi beau cafeaua, să intru-n duș, să mă îmbrac, să alerg spre stația de autobuz și să ajung din nou cu întârziere la serviciu. Mi-am sunat șeful și l-am anunțat că sunt tot bolnav, că am făcut iar febră și că nu mă pot da jos din pat, el a oftat și mi-a urat sănătate, atât și nimic mai mult, ca și cum nici n-ar fi avut ce să-mi spună în rest, deși eu știam că gândurile lui zburau către toate reproșurile pe care avea să mi le facă și, încă și mai mult, către toate scuzele pe care trebuia să le inventeze în fața șefilor mai mari pentru a-mi motiva din nou absența. M-am târât cu greu către bucătărie, unde mi-am băut cafeaua în liniște de parcă aș fi avut tot timpul din lume la dispoziție, de parcă nimic nu era urgent, nu simțeam nicio presiune, nu mai era nevoie să ajung nicăieri, curând voi fi rămas și fără serviciu, știam asta de dinainte să fiu dat afară, dar renunțasem să-mi mai pese de multă vreme, anterior chiulurilor mele repetate de la muncă, de când îmi apăruse prima oară în vis acea fată pe care n-o cunoscusem niciodată și pe care o căutam neîncetat fără să renunț la speranța că până aveam să mor, urma să o găsesc, d-aia mi-era totuna că aveam sau nu slujbă, căci de cum himera mea se născuse în reverie, încetase să-mi mai pese dacă aveam vreo perspectivă la agenția imobiliară la care lucram, dacă vindeam vreo casă dintr-un cartier îndepărtat, o casă cu grădină japoneză și pești aurii care se plimbau pe același traseu sub un geam ranforsat de pe terasa din lemn, dacă ai mei trecuseră vreodată peste faptul că renunțasem la facultate încă de dinainte să intru în ea, că urcasem o singură dată scările ei și, găsindu-mă în fața porții, făcusem cale întoarsă ca să iau la pas orașul și s-o caut pe ea, nu mă mai preocupa nici măcar dacă din cauza mea, din cauza nervilor pe care îi pricinuisem părinților, tata nu văzuse nici semnalul luminos și nici trenul care n-a mai apucat să se apropie cu viteză de ei, căci a apărut ca de nicăieri, ca dintr-un coșmar, a apărut deodată și i-a izbit în plin, purtând cu el cadavrele lor câteva sute de metri bune până când a reușit să se oprească.

Am trecut în revistă tot ce am reușit să rețin de pe timpul nopții, în ultimul timp îmi venea tot mai greu, trebuia să mă concentrez serios ca să reușesc să-mi clarific poza din cap, instantaneul pe care-l vedeam ca printr-o pânză subțire, ca din spatele unor ochi îmbolnăviți de cataractă, mi-am adunat toate forțele, am închis ochii și am recompus în minte detaliile stației de autobuz, banca și micul adăpost gri, stâlpul de lângă, cu numărul patru pictat cu negru pe fond galben, magazinul de tutun din colț, autobuzul mov care venea, acea stație era singurul lucru care arăta aievea și-n visul meu, căci dormitorul, castelul, dulapul, barul, școala, toate păstrau elemente din real, dar toate erau, în același timp altele, modificate, așa că mă legam de acest amănunt, o voce din capul meu îmi spunea în fiecare dimineață același lucru, aceeași idee, că dacă exista vreo posibilitate de a o găsi pe fata care-mi apărea în somn, ei bine singurul mod de a afla-o era acela de a merge în acea stație de autobuz, a opta pe traseul de la mine de-acasă spre centru, așa că repetam același drum în fiecare dimineață, după-amiază sau seară, în funcție de momentul zilei în care mi se-nfățișa în vis, niciodată același, dacă în somn ajungeam în stație dimineața, primul lucru pe care-l făceam înainte de a merge la muncă era să iau autobuzul în direcția opusă, spre a opta blestemată stație, dacă în visul meu, când coboram din dulapul încastrat în refugiul unde așteptam autobuzul, era o seară ploioasă, așteptam o seară ploioasă și urmam același traseu, dacă, în fine, în închipuire, noi doi stăteam pe acea bancă sub adăpost în miezul zilei, atunci nu mai mergeam la muncă, și-ncercam să călătoresc într-acolo exact în clipa când soarele începea să se pitească pe după turla bisericii, așa cum îmi aminteam eu imaginea din vis. Faptul că nu o descoperisem încă mă obseda, însă n-am simțit niciodată nevoia de a mă resemna, de a mă declara învins, de a renunța.

După ce am terminat cafeaua și mi-am spălat cu grijă ceașca, am aruncat o privire pe balcon și am văzut cum soarele începe să urce pe deasupra blocului în care locuiesc și mi-am dat seama că într-o oră și jumătate avea să treacă dincolo de el și să reapară fix în fața băncii din a opta stație, luminându-ne pe amândoi așa cum se-ntâmplase în noaptea precedentă. M-am spălat atent, m-am parfumat, m-am bărbierit cu grijă, mi-am aranjat părul și mi-am potrivit hainele cât mai aproape de cele fantastice pe care le purtasem când dormeam și am plecat cu pași vioi, cu o aceeași speranță pe care o am mereu când pornesc în căutarea ei.

Ca de obicei, pe drum m-am uitat după ea, am căutat-o fără succes în femei ce purtau bluze albe și blugi decolorați, m-am uitat după glezne fine și păr scurt, zburlit, am luat autobuzul în direcția în care trebuia să merg, am coborât la a opta și m-am așezat pe bancă, așteptând. Abia când mi-am întors privirea înapoi spre autobuz, am zărit-o la geam. Era pe al doilea scaun din față. Eu stătusem în spate tot drumul. A fost suficient un moment de neatenție, de oboseală, de indolență. De obicei străbăteam tot autobuzul în căutarea ei. De data aceasta mă bucurasem că prinsesem loc pe bancheta din capătul lui și mă așezasem la fereastră, uitându-mă absent prin ea, rememorând toate clipele frumoase petrecute cu dragostea mea ireală. Și o ratasem.

Autobuzul a început să se urnească, iar silueta ei să se îndepărteze. Mă privea cu duioșie, cu gingășie. Îmi zâmbea. Înainte ca mașina să dispară după colț, a ridicat timid mâna și a fluturat-o discret. Am rămas fără reacție, nesigur dacă visez sau sunt treaz. Am alergat sperând să prind caleașca ce se-ndreaptă spre nori, dar m-am izbit de un semafor. M-am uitat în jurul meu și am înmagazinat întreaga realitate. Nu visam. Am început să alerg pe traseul autobuzului și în disperarea mea nu m-am oprit decât vreme de câteva secunde în fiecare stație pentru a mă asigura că nu coborâse și că nu mă aștepta în zadar să o ajung din urmă. Când am ajuns la capăt, d-abia mai reușeam să respir. Gâfâiam și simțeam că picioarele nu-mi mai ascultau comenzile. M-am așezat pe o bordură și abia atunci, realizând pustietatea din jurul meu, unde doar câțiva șoferi grași își fumau țigările bârfind despre diverse întâmplări din realitățile lor, m-am resemnat. Aveam o existență bolnăvicioasă. Era cazul să mă opresc.

M-am întors acasă pe jos, doborât de crudul adevăr, acela că eram îndrăgostit de o nălucă, de o născocire a minții mele bolnave, care construise un chip și un trup perfecte din bucăți pe care creierul meu le înregistrase din puzderia de fete și de femei pe care le văzusem în întreaga viață. Chiar și-așa, nu m-am putut abține să nu caut în fiecare trecătoare o fărâmă din iubita mea, un păr scurt șaten, o perechi de ochi mari, albaștri, o gură bogată, niște urechi mici, un gât lung și subțire, o bluză albă sau niște glezne care se rotesc și se rotesc fără oprire. Am ajuns în fața blocului și am urcat scările deznădăjduit, fără nicio putere, fără să mă gândesc măcar că aș fi putut lua liftul în loc să mă sprijin ca un infirm de balustradă la fiecare dintre cele nouă etaje. Am intrat în casă, mi-am aruncat cheile în bolul de la intrare, mi-am pus paltonul în cuier, m-am descălțat din mers și am înaintat frânt, ca mânat de o forță invizibilă până în dormitor. Nu-mi aminteam să fi închis ușa acelei camere și probabil d-aia am țipat surprins când am împins-o de perete și am văzut-o pe ea. Glasul meu era mai strident decât îl cunoșteam, iar ea, care stătea în pat, sprijinită pe un cot, cu o carte în cealaltă mână, a tresărit. Când m-a zărit, a surâs, a lăsat cartea pe pat și s-a ridicat cu mișcări line, de balerină.

M-a apucat de mână și mi-a șoptit să o urmez. Am ieșit din dormitor și am ajuns în holul castelului.