Osul a trosnit cu un zgomot ca de poveste care a ajuns în punctul culminant și se pregătește să se-ncheie, dar adevărul e că a noastră doar ce începea.

Eram mici, mici de tot pe atunci, doi copii nătângi care trăgeau de o frântură dintr-o bucată de pui fript, iar acel fragment din pieptul dezgolit de piele și ros de carne urma să ne spună viitorul. Osul nu se rupe niciodată fix la jumătate, iar eu știam, ba chiar aș îndrăzni să spun că îmi doream ca tu să te alegi cu partea mai mare. Dintotdeauna mi-am dorit ca tu să câștigi, chiar și când asta însemna ca eu să pierd, spune-i cum vrei, eu refuz să-i dau un nume, fie că unii ar putea să cheme asta altruism, masochism sau pur și simplu idioțenie. Mă atrăgeai tot timpul într-o competiție în care nu voiam să particip, dar pentru că eram obligat să iau parte la ea, nu-mi doream decât un onorabil loc doi, o mențiune și poate, dacă erai chiar generos, o mulțumire. Victoria ta era și a mea, căci eu vedeam pe-atunci viața ca pe un joc pe echipe, singur nu i-aș fi putut face față, așa cum nici acum nu mă descurc să-i fac, așa că tot timpul am stat undeva în spatele tău, gata să intru-n ring dacă lucrurile mergeau prost, cu toate că, pentru a fi sincer până la capăt, de cele mai multe ori mă rugam ca totul să se aranjeze în favoarea ta doar pentru că mi-era foarte teamă să intervin. Nu mă-nțelege greșit, aș fi murit pentru tine și mi-aș da viața și acum într-un concurs de împrejurări stupid în care mă târăști cu forța în genul de conflict de care, în mod normal, nici n-aș vrea să aud, darămite să particip. Știi prea bine, mi-am zdrelit articulațiile degetelor mâinii drepte de la un pumn aruncat în capul unui tâmpit atunci când ți s-a părut ție că cutare individ te privește strâmb într-o discotecă fără nume de provincie. Încă mă doare să strâng pumnul, însă până și această jenă mă mângâie cu o delicată melancolie și îmi cântă muzica unor vremuri în care mă purtai de mână peste tot , cu degetele tale subțiri cuprinzându-mi rănile recente, într-o îmbrățișare care-mi vindeca tot chinul cu puterea unor aripi de înger ce învelesc întreaga suferință a lumii în lumină.

De altfel, așa îmi apăreai mereu, ca un chip angelic ivit de niciunde, cu zâmbetul tău alb și strălucirea ochilor tăi negri și clari ce mă adăposteau de tot ce era rău. Și puteai să lipsești ore întregi de lângă mine, eu eram prea crud, iar acele ore îmi păreau zile, săptămâni, luni, chiar ani, dar reveneai mereu și totul era ca și cum n-ar fi trecut nici măcar o secundă, noi trăiam în eternitate și descoperisem leacul morții, am fi putut supraviețui sfârșitului lumii împreună dacă tu n-ai fi decis ca începutul vieții tale să fie mai important. O vreme ai pretins că încă existam, totuși eu știam că tu mă părăsiseși deja și că universul tău era prea mare ca să mai aibă loc în el și un suflet atât de mic ca cel pe care-l inventam eu, bâjbâind în întunericul pe care-l lăsa în urmă umbra ta. Și totuși.

Cred că pe cele mai multe lucruri le făceam mai bine ca tine. Îmi amintesc când jucam fotbal, era evident că loveam mingea mai curat, că alergam mai mult, că marcam și eram primul ales în echipele pe care le făceam la bloc, dar cu toate astea, parcă mereu găseai o modalitate să învingi, să răzbești, să fii primul. Nu știu dacă în sufletul tău și-a făcut cuib vreun dragon sau cine știe ce alt animal sălbatic, însă mi-e clar că ceva dinăuntrul tău a izbucnit cu timpul și a transformat copilul rahitic cu coșuri pe față într-o versiune de om pe care n-am mai văzut-o vreodată, deci nici măcar n-o pot descrie, căci aș greși dacă aș spune că ești înalt sau scund, gras sau slab, cu păr lung sau scurt, cu barbă sau fără, cu nas mare sau mic. Ești doar altfel. Doar ochii parcă și-au păstrat ceva din cei ai puștiului de altădată, chiar dacă și ei și-au mai pierdut din candoare. Poate ai renunțat la strălucirea lor intenționat, e adevărat că fetele nu te luau în seamă în liceu, așa că nu futeai mare lucru, asta pentru că privirea ta de atunci nu atrăgea decât îmbrățișări amicale și strângeri de mână, ci nu partide nebune de sex. Nu știu cum te simțeai când eu îmi petreceam serile de fiecare dată în altă companie și, în dormitorul nostru de la bloc, cred că mai găsești și acum fire lungi sau mai scurte de păr, brunete, șatene, blonde, roșcate sau chiar un pic argintii, nu știu ce era în sufletul tău mai ales că eu eram cel mic, iar tu trebuia să pleci de-acasă odată cu părinții ca să mă lași să-mi fac mendrele cu diferitele domnișoare pe care le invitam cu vorba în pat, nu cu înfățișarea mea. Hai să fim serioși, nici eu n-am avut vreodată ceva deosebit în aspectul meu. Bănuiesc că cel mult s-ar putea spune despre mine că arătam îngrijit, ceea ce, desigur, nu mai e cazul acum. Dar râdeai, râdeai când îți povesteam picanterii și perversiuni, scârboșenii și fetișuri, te tăvăleai pe jos și-mi spuneai că mi-am pierdut mințile, iar cuvintele erau cântate pe un ton vesel, un ton de mândrie frățească pe care nu l-am mai auzit de mult. De fapt, nu mi-ai mai vorbit așa de pe vremea când eram amândoi săraci, deci banii nu contau prea mult.

Știi ce mă frământă? Nu-mi dau seama dacă ți-ai dorit dintotdeauna viața asta pe care o duci, în care volanul mașinii pe care-o conduci e mai important decât orice lecție ce ai putea s-o înveți plimbându-te pe jos, printre oameni, existența asta ștearsă în care privești de la terasa vilei tale la balcoanele în care oamenii își întind încă rufele pe frânghie la bloc, teancurile de bani pe care le aduni și le pui unele peste altele într-un seif cu cifru greu de ghicit, acolo unde ți-ai încuiat, probabil, și ultimul râs de copil, deci ultima fărâmă de bunătate din tine. O parte din mine crede că n-ai fost, totuși, de la bun început așa, că te-ai transformat, dar cioburi din amintiri îmi zic că tu îți clădeai castelul de mult, pe când eu îți răsturnam nisipul cu tălpile mele mari tot mereu, parcă încercând să amân, dacă nu chiar să opresc, înălțarea zidurilor pe care le tot ridicai la malul mării și în viață. Oricum, ceva s-a schimbat, e cert, nici măcar nu cred că mai contează ce.

Până la urmă, nu e o poveste despre cine a greșit, cine s-a-nșelat, cine a avut dreptate și cine a ales bine, în definitiv, am făcut fiecare ce am nimerit cu ce ni s-a dat, tu ai ridicat un munte dintr-un bolovan, iar eu am continuat să adun mici pietricele boante, care îmi spun povești frumoase și-mi îngreunează buzunarele și mersul. Îmi pare că eu am rămas între granițe și acum sunt prea bătrân să mă mai mut, n-am reușit niciodată să ajung adult, în timp ce durerile din oase mă tot anunță că nu mai sunt flăcău nici eu de multă vreme. Ceva m-a reținut în tot acest timp să devin ca tine. Nu e nici vârsta, nici înțelepciunea, p-aia nici că am avut-o vreodată. Cred că pur și simplu am învățat să îmi fie frică. Ție de ce nu-ți mai e frică de nimic, frate? Parcă mai ieri fugeam mâncând pământul de Tarzan, îl mai ții minte? Nebunul de la parter care își îngrădise spațiul din fața apartamentului și își spărsese pereții sufrageriei ca să-și facă terasă. Cât timp l-au ținut puterile, ne alerga odată la câteva zile cu un bidon de apă fiartă pe care să-l arunce pe noi când îi dădeam mingea-n curte și-i pleoșteam straturile de flori, nu ne-a prins niciodată, fugeam cu viteza cu care fuge orice puști îngrozit de frică și ne ascundeam în scara blocului, la ghenă, acolo unde nu puteam sta prea mult de teama șobolanilor, așa că, atunci când eram siguri că Tarzan nu mai era pe urmele noastre, goneam în sus pe scări până la apartamentul nostru de la ultimul etaj, izbeam ușa de perete și intram împiedicându-ne speriați, mințindu-i pe părinți că ne jucam un joc de noi inventat. Mi-e tare dor de ei, nu-i așa că-ți lipsesc și ție tare mult? Tata mereu ne zicea că ei o să moară și că nu o să ne mai avem decât unul pe altul pe lume, dar iată că nu mai avem nici măcar atât, deși tu crezi că ai totul, eu știu că nu mai avem nimic, chiar nimic.

Adevărul e că nici măcar nu știu cum îți merge în realitate, cât de bine o duci, cât câștigi și habar n-am de fapt unde vrei tu să ajungi. Îi întreb mereu pe prietenii noștri comuni cum mai ești, iar ei îmi răspund mereu că bine, că dai lovitură peste lovitură și că ești, practic, unul din marii mahări ai orașului. Și m-aș bucura să fie așa, nu pentru că mi se pare mare lucru, ci pentru că știu că acum asta te face fericit, însă mă tem că nu ești atât de fericit pe cât dai impresia sau pe cât vrei să arăți. Frica asta mă face să evit să te sun, pentru că știu că n-o să-ți mai aud vreodată vocea ta cântată, râsul tău de adolescent și mierea pe care fiecare cuvânt bun pe care mi-l ziceai se întindea peste inima mea slabă și aritmică. D-aia nu ți-am zis când m-am întors în oraș, mi-am luat o cameră la hotel și dacă nu ai aflat că am sosit e și pentru că nu m-ai invitat vreodată să vin la tine.

Când te-am văzut la bancă, zilele trecute, aveai telefonul lipit de ureche și preț de câteva clipe mi-am dus și eu mâna la a mea, imaginându-mi că vorbeai cu mine, că ne povesteam fiecare viețile pe care le-nghesuim în puținul timp dintr-o săptămână și că urma să stabilim când și unde să ne vedem. În visul meu îți lipseam cel puțin atât de mult cât îmi lipsești tu acum, în realitate. Mi-am coborât palma în buzunar în momentul în care m-ai zărit și tu. Ți-am zis salut și în surprinderea din ochii tăi duri și întunecați am văzut tot ce ne desparte, iar când ai clipit am înțeles că nimic nu ne-ar putea aduce din nou împreună. Mi-ai spus și tu tot salut și mi-ai făcut un semn cum că revii de cum termini conversația telefonică. Tu n-ai terminat conversația, și eu am trecut mai departe, mai departe, mai departe, fără să mă grăbesc, căci cine se grăbește atunci când nu se-ndreaptă nicăieri?

Iar când osul a trosnit și tu ai rămas cu bucata cea mare în mână, nici nu știu cine a câștigat, căci tu aveai partea mai zdravănă, dar eu chiuiam de fericire. Iadeș.