Într-o dimineață de toamnă, la Târgul de Vechituri își făcu apariția o domnișoară fragilă precum o salcie. Odată cu ea intrase și parfumul uitat al ploii, mai demult ascuns într-o cutie și ars. Părul i se unduia, în zbor, până la glezne, iar în picioare avea o pereche de cizme cu botul ascuțit și lung, care la prima adiere s-ar fi putut înfige lesne în pământul moale, salvând-o pe domnișoară de tragedia unui zbor prematur și prea înalt. Încă nu e timpul, spunea trambulina ivită pe fățuca ei, la naștere, în loc de nas. Dar vom zbura, vom zbura și vom ajunge într-un loc prietenos cu fetele rămase fără amintiri.

-Domnișoara Yvonne? o întâmpină vânzătoarea. Purta pe aripa sacoului o broșă în formă de albină.

-Yvonne, fără e la sfârșit. Eul este mut.

-Firește. Poftiți, nu stați în ușă. Tatăl dumneavoastră mi-a telefonat să-mi spună că veniți. Avea dreptate, sunteți atât de subțire, spuse vânzătoarea privindu-i talia neagră. V-ați hotărât pe ce dată vă luați zborul?

-De azi într-o săptămână.

-Așa de curând… Nu vă temeți, am auzit că fetele rămase fără amintiri își găsesc întotdeauna fericirea peste graniță.

Nu mă tem, sosi răspunsul, ca o lumină aprinsă mai târziu. Nu mai știa ce înseamnă să-i fie teamă. Dar femeia din fața ei semăna cu o strecurătoare de inox și Yvonne își dorea să se scurgă mai repede, să scape. Cuvintele vânzătoarei aveau miros de mentă. I se făcu frig. Podeaua înșira prin tot magazinul un covor în formă de nori și Yvonne își propti vârful ascuțit al cizmei în brațele unuia, mai gras. Vorbele vânzătoarei treceau acum pe lângă ea ca vântul și ochii lichizi ai fetei părăsiră broșa de pe aripa sacoului și se uitară dincolo, spre rafturi. Coridorul era împânzit de o lumină serenă. Plutesc, pentru că eu sunt o fată rămasă fără amintiri. Din boxele magazinului ploua cu sunete adânci, crescătoare de aripi. Johann Sebastian Bach. Violoncel. Tata mi-a spus că vi s-ar potrivi, se auzi vocea vânzătoarei. Fură ultimele cuvinte pe care le Yvonne le auzi, înainte să pornească mai departe, pe coridorul albastru.

Târgul de Vechituri păstra casete, aparate de radio, mașinuțe, pixuri, acuarele, păpuși, pătuțuri de lemn pictate, tamagotchi, console nintendo, pistoale cu bile, găletușe de nisip și alte jucării. Yvonne răsturnă o găletușă cu botul cizmei. Nu vă faceți griji, se auzi vânzătoarea, în boxe. Lui Yvonne i se păru că vocea ei era la fel de gravă precum violoncelul. Zâmbi. Pentru o clipă, își dori să încerce nisipul cu degetele de la picioare, dar se mulțumi să deseneze, cu vârful unghiei, forma inimii, așa cum o văzuse măzgălită pe un gard.

Fusese alegerea ei să renunțe la amintiri, deși tata cu mama ținuseră morțiș să iasă la suprafață din groapa de nisip în care îi băgase, în mintea ei, mai înainte de a lua decizia. Șterge-o, spunea tata, n-o șterge, spunea mama, amintirea e ca praful, oricât l-ai șterge, tot mai rămâne. Tata scuipa cu nisip în ochii mamei și apoi mama redevenea cine voia tata să fie și spunea ba da, fetiță, șterge-o, nu lăsa praful să se-adune pe creierașul tău cât un bulb, oricum te suflă vântul. Subțire, girafă, fragilă, o cocă, o legumă, un preș, mai degrabă moartă, fricoasă, plângăcioasă, bolnavă, o gloabă, stafie, silfidă, străvezie, oase, carne fără grăsime, zgârci. Se acoperea cu-o pătură și repeta la nesfârșit. Subțire, girafă, fragilă, deși se topea asfaltul sub tălpile ei și o chema pământul. Pentru ce să mai iasă din casă? Firește că nu mai ținea minte.

În urmă cu trei ani, când deveni majoră și nu mai avea nevoie de acordul părinților, Yvonne se înfățișă dimineața la camera de gardă a Spitalului X-Traumatic. Slabă, gălbejită, fără programare, completă o cerere de ștergere amintiri și după numai trei ore intră în sala de intervenții, unde câțiva studenți fură fericiți să-și facă orele de practică pe ceafa lungă și plină de puf a tinerei Yvonne. La sfârșit, primi un certificat pe care scria: Cobai 261. Fată și o cutie neagră, cu amintirile în format digital, căreia mai târziu îi dăduse foc.

După intervenție, pe fața străvezie îi apăruseră niște pistrui, de parcă cineva, mai puțin atent, ar fi strănutat privindu-se în oglindă. Totuși, ochii ei căpătaseră liniștea rotundă a nou născuților. Când punea mâna pe un lucru îl ducea, mai întâi, la nas și la gură. Învățase că lămâia e galbenă, așa cum adulții își imaginează că e soarele, galben ca rochia mamei, galben ca dinții tatălui, galben cum e și această casetă pe care o foloseau copiii pentru a se juca pe televizor alături de frații sau de părinții lor. Yvonne luă din raft și a doua casetă, încercând să vadă care din ele era mai grea. I se păru că erau la fel, totuși una dintre ele trebuie să fi fost mai veche, aia cu rațe, pentru că eticheta se desprindea ușor pe margine. Își imagină un copil și un tată jucându-se pe televizor în timp ce mirosea a prăjituri, din bucătărie. Nu-și amintea să fi avut și ea, în copilărie, o astfel de casetă pentru jocuri video, însă firește că așa ceva era imposibil. Ea nu mai avea amintiri. Cei cu amintiri lucrau acum în clădirile înalte, construite în ultimii ani lângă biserici și parcuri, mai în centru sau mai la marginea orașului, și nu-și puneau astfel de întrebări. Din bunăvoința lor înflorită în serele de birouri, se născu dorința de a face Târgul de Vechituri, un magazin unde copiii rămași fără amintiri puteau să cumpere sau să fotografieze obiecte din amintirile copiilor obișnuiți, deveniți adulți de succes.

Poate că va deveni și ea, la un moment dat, un adult de succes, când se va întoarce din locul prietenos cu fetele rămase fără amintiri. Din Londra. Într-o săptămână își va lua zborul. Va studia două semeste la Centrul de tineret X Trauma și se va întoarce în țară, pregătită pentru succes, deși programul oferă și posibilitatea de a rămâne peste graniță.

Yvonne se opri în fața unui ursuleț de pluș. Ar putea să-l aleagă pe el ca însoțitor. Acolo, în camera de cămin, l-ar așeza în vârful patului. Le-ar putea spune celor din Londra că e ursulețul ei. Ar inventa o poveste pentru el. Ar putea să inventeze chiar o nouă limbă.  Nu-i așa, ursulețule? Ochii lui se sprijineau de restul capului într-un șurub de culoarea noroiului. Yvonne îi scoase un ochi și îl duse la nas, încercând să-i găsească un miros potrivit. Un cuvânt, o amintire nouă. Trambulina tremură de câteva ori și nările i se întinseră, epuizate, spre obraji. O șosetă uitată în mașina de spălat? Un creion cu mina ruptă? Diluant? Nu pot să-l asemăn cu nimic. Îi trecu prin minte chipul vânzătoarei și aripa sacoului. Ce nesuferită. Își făcu palma căuș, apoi își puse vârful limbii pe ochiul de culoarea noroiului. Vă ajut cu ceva? se auzi, în boxe, vocea vânzătoarei. Yvonne strânse mai tare ochiul în palmă. Un mugur de curent se plimbă din vârful cizmelor până la cel din urmă fir de păr. Vă ajut cu ceva? Lăsase liber un nu, cu buzele aproape lipite.

Dacă și-ar fi amintit, n-ar mai fi avut curajul să spună nu. Ar fi știut că ochiul ursului mirosea a podea nelustruită. Și-ar fi amintit o seară de vară, ploioasă și jegoasă ca o palmă peste bot. O vezi? A ta e. Yvonne îl vedea pe tata de la geam și strângea repede jucăriile, înainte ca el să ajungă acasă. Ursuleți, păpuși goale, cu părul tăiat, un tamagotchi mort – dinozaurul din joc murise la numai două zile după ce îl primise, pentru că fusese pedepsită și nu putuse nici măcar să-i dea de mâncare. După ce le băga pe toate într-o cutie de carton și cutia în șifonier, venea lângă mama, care se pieptăna și se dădea cu ruj, pe holul de la intrare. Mama avea un păr bogat, ca scoarța unui stejar, dar și-l prindea la spate, să nu cumva să-i cadă vreun fir de păr în mâncare. Se întâmplase o singură dată și fusese îndeajuns. Când tata intra în casă îi spunea mamei că miroase, deși mama avea grijă să facă baie după ce gătea. Poate că tata era, pur și simplu, un om rău, dar nu exista nici o cameră în apartamentul acela sau în creierul mamei pentru astfel de gânduri. Dragostea totul iartă, mama totul iartă. Plouă. Mama îl ia în brațe pe tata în acea seară jegoasă de vară și tata își face jocul, ud până la piele. Miroși. Se descalță. Ți-ai făcut lecțiile? De ce ai tăiat? În urma lui lasă apă. Cum duci caietul așa, să vadă doamna c-ai greșit? Yvonne rupe foaia și se închide în dormitor. Nu mănâncă până nu trece totul pe curat. În jegul ăsta de casă nimic nu e curat. Vino încoa`, zice tata. Mama vine. Tata își trece mâna pe tocul ușii de la dormitor. O urmă de praf îi rămâne pe degetul arătător, mutilat într-o conservă de bunicul. Yvonne scrie primul exercițiu așezată la birou, ursuleții stau cuminți în șifonier, iar de cealaltă parte a ușii, mama scrâșnește din dinți. I se vede buricul vânăt al degetului,  pare că vrea să intre în cameră, dar e blocat între ușă și toc, așa că singura soluție este să-și ceară iertare. Mama își cere iertare. Tata deschide ușa. E înalt și iertarea se lovește de el ca de-o stâncă, apoi cade pe jos și încă mai cere. Tata întreabă te ajut cu ceva? Yvonne nu îndrăznește să spună nu, lui tata îi place mult să ajute atunci când e vesel și se supără dacă nu îl lași să te ajute. Yvonne întinde caietul, tata spune mi-e foame, pleacă la bucătărie, Yvonne se așază pe podea, lângă mama, își pune capul lângă ea, dar mama pleacă și ea la bucătărie. Yvonne simte că podeaua nelustruită miroase a iertare.

Nu mai știe nimic. Magazinul începe să se aglomereze, așa că pune înapoi ochiul ursulețului. Degetele i se mișcă precum antenele unui melc. Par să-și picteze singure viitorul. Ursuleț în cameră, Yvonne la facultate. Un semestru, o vacanță, un semestru, înapoi acasă. Amintiri noi, cuvinte noi, planuri noi, o viață întreagă înainte pentru succes. Mama și tata mereu acolo, în spatele ei, în groapa de nisip, numai capetele se văd și se încruntă unul la altul, fără să-și facă rău. Ce tot i se plimbă imaginea asta prin minte?

-O să cumpăr ursulețul, îi spune vânzătoarei, când ajunge la casa de marcat.

-Sigur nu mai doriți și altceva? Poate revista noastră?

Ciudat, dar nu uitase nici să citească și nici să scrie. De pe copertă îi zâmbea o față cunoscută, foarte puțin căzută spre umeri, ca o lalea. Singurele trăsături masculine erau sprâncenele împreunate, părul cărunt și cărarea pieptănată pe mijloc, lăsând la vedere un început de chelie. Yvonne deschise revista la pagina cu interviul. Era chipul unui medic celebru de la Spitalul X-Traumatic. Sunt cu 90% mai puține șanse ca ei să comită suicid, odată ajunși la maturitate, vorbea medicul despre copiii rămași fără amintiri. Suntem pe cale să eradicăm depresia de pe fața Pământului, scria mai jos. Yvonne simți că se înalță și se agăță cu ambele mâini de tejghea.

-Fiți amabilă, îi spuse vânzătoarei, încercând să-și distragă atenția de la zbor. Ce înseamnă depresie?