Mergeau toți în coloană. Șirul se întindea de la un capăt la altul al văii. Cel din față număra în gând pașii. Când ajungea la o sută striga tare unu. Următorul continua cu doi și tot așa până la ultimul. Nu lipsea nicio cifră. Erau încă toți.

Străbăteau un câmp tare. Ierburile încinse și măcinate de tălpi miroseau pătrunzător. Acel parfum se ridica ca o boare. Se lăsa peste oameni și îi amețea. Aveau un scop. Soarele desena cu aer în jurul lor. 

Nu aveau apă. Nu aveau pâine. Ținutul era drept. Păreau să fie pe fundul unui fiord secat. Priveau uneori cu spaimă pereții drepți. Dar apoi își aținteau privirea spre înainte. Acolo ținutul era drept, calea era lungă, dar ușor de străbătut.

Erau de mult timp pe acest drum. Primul, cel care măsura distanțele, începuse să obosească.

— U-nu…

Greu de tot îi ieșise consoana. Părea mai mult un muget de animal. Unul rănit, poate disperat, poate doar obosit.

— Să ne așezăm! strigară vreo doi.

Au primit palme după cefe.

Capete proaste, guri spurcate. Numai înaintașul se poate gândi la asta.

Acum era genul acela de lumină care nu te apăsa. Trecută printr-o sită imensă și cernută în raze mici. Norul care venea urma să închidă ochiurile acestei plase.

Pe undeva prin mijloc, cineva ridică mâna spre cer.

— Ce va fi după?

Au grăbit pasul. Un clinchet sincron răsuna în ecou. Nimeni nu i-a răspuns. Capetele s-au plecat spre pământ. Le era teamă să privească cerul. De acolo veneau negura și frigul. Aici, pe fundul văii, era bine, chiar dacă aerul devenea tot mai irespirabil.

Picuri răzleți atingeau pielea caldă. Un fuior alb se ivea preț de o clipă. Mii de aburi izbucneau în același timp. 

Oamenii mergeau în ceața degajată de propriile corpuri.

Un altul opri marșul. Își îndreptă ochii spre pereții drepți. Ceva îl făcu să tremure imperceptibil. Îi privi pe cel din față și pe cel din urma lui. Nu zări niciun semn. Porni iarăși la drum. Când îi veni rândul, pronunță numărul. La fel ca toți ceilalți.

Ploaia se întețea. Praful era pus la pământ. Negura se risipea. Limpezimea îi lua prin surprindere.

Cel din urmă îi făcu cu mâna celui de dinainte. Dar acesta nu privea înapoi.

— Ce mulți suntem, zise mai mult pentru el.

Primul era și el uimit de noua lumină. Oamenii puteau vedea mai mult, dar nu și peste munți. Puteau privi doar în urmă sau înainte. În lungul văii. Trebuia să inventeze ceva.

Îi spuse celui de lângă el:

— Trimite mai departe gândul meu.

Au început să murmure. O voce se răzleți semeață. Apoi începură în cor:

— Stâng. Drept. Pas de defilare.

Următoarele minute au curs așa. Așteptau ca, la un moment dat, peretele să se rupă și orizontul să se deschidă.

Ploaia cădea. Se strângea pe versanți și cobora în torenți. Dar fundul văii era aproape uscat. Undeva pământul înghițea apa, care i-ar fi putut opri. Care i-ar fi înecat.

— Stop! Văd ceva!

Șirul se îngrămădi și apoi se răsfiră la loc.

— Distanța la un braț.

Tipul cu șapcă veni să îi verifice. Bocancii lui străluceau. 

— Ce se vede? Mai e mult? fu întrebat.

El însă era atent la distanțe. Constată că erau diferite. Brațele nu erau egale. Atunci ridică un lemn de pe jos.

Începu o muncă laborioasă. Oamenii fremătau de așteptare. Unii păreau chiar să parieze că distanța dintre ei e cea corectă. Așteptau să așeze bățul între ei și să îi miște milimetric înainte sau înapoi.

Când se aplecă să măsoare distanța, cel cu șapcă văzu bocancii prăfuiți. Unii erau rupți.

Decretă o lege:

— Cine nu are bocancii curați și în bună stare va merge desculț!

S-au aplecat cu toții. Unii și-au rupt gulerele, alții mânecile. Cineva mai curajos își rupse cracul pantalonului, lăsând glezna descoperită. Au șters noroiul și praful. Așteptau verificarea.

Bățul își schimbase rostul. Cu el erau indicați nedisciplinații, nepricepuții. Dar li se mai dădea o șansă. Să curețe din nou și să fie gata când el se va întoarce. 

Mai erau câțiva cu pete, dar trecu cu vederea. Dădu semnalul. Coloana se puse în mișcare. Se integră pe undeva pe la mijloc.

Cel din față începu să numere. Odihna le făcuse bine. Numerele se auzeau clar. Nu se pierduse nimeni.

Ploaia continua să cadă. Torenții curgeau în vale. Cei mai fricoși așteptau să vină peste ei. Pământul înghițea apa. Toată cărarea era ca un burete uscat la margine. 

— Apă în spate! strigă omul din capătul șirului. Un zid de apă se apropie de noi.

Grăbiră pasul, ca și cum asta era salvarea.

— Să urcăm în munți! se auzi un ecou.

— De acolo se scurge. Rămânem aici și mergem înainte. Va veni izbăvirea.

Aproape fugeau, dar ceva le îngreuna vizibil mișcarea. Din cauza căldurii și a apei uitaseră de asta. Lanțul îi strângea și era greu.

— Să-l dăm jos. Doar așa ne putem salva.

— Nu, se rățoi omul cu șapcă. Ne ține pe pământ. Fără această greutate zburăm și cine știe pe unde ajungem.

Un tânăr ridică vocea:

— Vom trece planând…

— Nu e nimic dincolo, îi răspunse unul dintre bătrâni.

Încă pășeau. Un zvon îi făcu să ridice capetele și să privească înainte. Venea și de acolo apa.

Unul mai șugubăț glumi:

— Și acum ce facem? Înotăm sau zburăm?

Bărbatul cel mai vânjos sări înalt.

— La comanda mea, trageți aer în piept!

Se auzi o inspirație adâncă.