… Ani la rând, când făceam urări de zile de naștere, onomastice sau alte celebrări, nu ratam expresia „să fii iubit/ă!”. Mi se părea și scoasă din banal și atotcuprinzătoare. Oamenii păreau încântați… Pavel, unul dintre prietenii mei, mai mare cu 4 ani, avea totuși un răspuns care mă făcea să-l văd ca un mare semn de întrebare. Pe el, pe Pavel, care era și sportiv, modelat pă mușchi. Mormăia cuvinte care semănau cu un Mulțumesc, dar părea că vrea să continue cu ceva, ca o explicație, ca o corecție. Mi-o spunea din ochi, iar eu nu aveam curaj să-l întreb dacă ceva nu e în regulă…
Anul trecut, cam pe vremea asta, a venit un om în preajma mea. Adică în bloc. Eu coboram pe scări, nu din spirit sportiv, ci pentru că, din două lifturi, nu mișca nici unul. In același timp, deși urăsc multitaskingu’, îmi făceam și ceea ce trebuia să se numească machiajul de lift, adică acu’, machiajul de scări, mă dădeam cu ruj, fără oglindă. El, urca pe scări, cu o cutie de carton în brațe, imensă, din care nu i se vedea capu’. Dar i-am văzut mâinile, degetele, unghiile. Sigur, am auzit și înjurătura aia de golan care se pregătește să dea bacu’, dar ea s-a stins brusc, când privirea mea s-a blocat pe mâinile lui lipite de cutie. Aveam o buză mov și una rămasă roșie când ne-am petrecut unul pe lângă celălalt pe scări și încă țineam rujul deschis, în sus, iar el o fi crezut că așa salut eu când mi-a dat „Bună dimineața”. Asta a fost începutul vieții mele vii. Pentru că mă îndrăgostisem. De Sasha, vecinul meu. Care divorțase și s-a mutat în blocul meu, cu un etaj mai sus. M-am îndrăgostit și apoi l-am iubit. Atât de mult că, la început, nu mai exista nimic pe lume în afara lui, el era Planeta. Apoi atât de intens că oamenii toți mi se păreau buni și lumea nu mai era deloc un spațiu urât, rău și periculos. Mie, fetița crescută de o mamă pentru care îmbrățișarea era ceva inutil și care îți șifona hainele și de un tată pe care îl vedeam rar, pentru că avea altă familie și de la care primeam bani în plic. Si care mă sfătuia să învăț bine, să mă fac medic, că „așa statut de Semizei ca medicii n-are nici Papa….”
Aș putea zice că la fel mă iubea și Sasha, cum nu a sperat vreodată că îl va lovi norocu’. O dragoste ca în filme Hollywood sau Bollywood, dar nu, o să spun că ne iubeam ca în viață, că după ea sunt făcute filmele la care ne uităm noi mâncând înghețată ca roboții, până când auzim cum lingurița atinge fundul gol al cutiei.
Aproape că nu mai înțelegeam ura, logica îmi arăta că era doar un concept, „opositul” iubirii, iar indiferența față de orice, de om, de plante, de reciclare, de încălzirea planetei, ( de animale nu, ele întotdeauna au fost salvarea mea) devenise un cuvânt din DEX. Nu susțin că nu mai aveam frici, dar nu mai aveau controlul ăla diabolic asupra mea.
Când ziua lui Pavel a venit iarăși, m-am dus la ușa lui cu șampanie și când s-a ivit în prag i-am țipat plângând peste sticlă: „Să iubești, Pavele, să iubești, că nu avem resursă mai puternică care să ne țină vii și să se bată cu depresia pentru noi!”
Pavel m-a ținut un timp în pragul ușii lui, tăcut, de parcă eram soția și îl prinsesem cu amanta la noi acasă. Mi-a luat capul în mâini și m-a pupat pe frunte. „Ai înțeles”, a zis. „Am înțeles ceea ce ochii tăi se străduiau să-mi transmită la fiecare aniversare”…
Să fii iubit, este o nevoie de supraviețuire a ființei. Să iubești, este deja Divinitatea din tine manifestată. Cu creștere, pe verticală, deci cu durere. Dar cu câtă conectare, contribuție, curaj, extaz…
Atât am avut de mărturisit.
(Noiembrie 2023, aproape Crăciun…)
