Labirintul morții mă cheamă în miezul său,

Și mă ridic din pântecele iubirii

Urlând esența trecutului ce mă îneacă.

Mă ridic la suprafață pământului

Și văd furnicile carandu-și greutatea,

Doar pentru a fi stivite de ignoranța mea.

Învii în mine elixirul tăcerii și ajung să mă scald în el,

Preiau mecanisme și fug de tine

În inima crivățului ce-mi vorbește;

Zgârieturi și sânge pe încheietura ce mi-a fost tatuată de tine

Cu sărutări și pierderi în amurg,

Mă scurg, mă scurg, mă scurg,

Și urlu în mine pentru a te pierde în furtună.

Ce văd are spini și ce are spini mă privește

Cu ochi bulbucați și intenși,

Pe drumul acesta solitar pe care am ajuns să mă târăsc.

Pierd timpul și cheia morții e în mine,

Dar nu pot uita trecutul, mă ține precum o ancoră,

În viață și sunt paralizată

Zăcând sub copacul din gradina părăsită

Precum o statuie uitată de timp.