Stătea lângă fereastră, în sala de așteptare,

și privea în gol.

Ceilalți se năpusteau cu pumnii în jucăriile de pluș

le strângeau la piept și râdeau,

Lybyu, spuneau,

și le trăgeau de mâini și de picioare până le rupeau.

Vedeți dumneavoastră, inocența nu cunoaște granițe,

ne-a spus mai târziu.

Uite, Tașa, avem creioane colorate, urla sor-mea,

am desenat un tanc,

mai sus e blocul nostru,

am făcut și soarele cu galben

și pe tata l-am făcut albastru,

nu știu să desenez oameni.

Tașa nu zicea nimic.

Într-o dimineață se trezise cu cioburi în păr,

și-a luat de mână monștrii de sub pat,

i-a pus într-o valiză

și-a plecat

și undeva, pe drum, monștrii-au zburat.

Vedeți dumneavoastră, nu m-am supărat,

erau îngeri de-o seamă cu mine.

Am îmbătrânit, ne-a spus mai târziu,

când i-am arătat o fotografie.

Am îmbătrânit fără îngeri.

Am fost vreodată copil?

Nici nu mai știu,

m-am născut într-o gară.