Și mai era și Nae Belea, care vorbea doar în rime și dădea titluri care rămâneau în istoria de o zi a presei. Orice păcate omenești ar fi avut, toate îi erau iertate pentru geniul său de versificator. Era cărunt și avea o barbă care îl făcea să semene binișor cu Moș Crăciun.

Și mai era și Slăteanu, care făcuse o măgărie dincolo de imaginația comună: în plin reportaj despre niște mineri morți într-o explozie în mină a consolat nevasta unui răposat om al huilei că era să nu se mai întoarcă în capitală. Slăteanu nu excludea varianta să o fi lăsat-o și grea înainte să se facă nevăzut pentru totdeauna. A văzut-o în doliu pe femeie, l-a ațâțat, i-a întins un umăr să plângă și apoi a scos la iveală monstrul interior.

Slăteanu ăsta avea o căutătură urâtă, dar femeile nu-l ocoleau, se simțeau atrase de figura sa de mărunt traficant de droguri. Ar fi putut trece ușor drept nepalez sau originar din Sri Lanka, dacă ar fi avut într-o zi chef să iasă din viața obișnuită. Bineînțeles că era și foarte leneș Slăteanu, așa că nu se dădea asiatic.

În cadrul redacției, acest Slăteanu se bucura de o neobișnuită libertate, teoretic depindea de departamentul de investigații, dar practic nu scrisese niciodată nicio investigație, cu excepția uneia despre o criză de insulină într-un spital din Dâmbovița și a uneia despre niște șoferi de taxi congolezi aduși la București, unde fuseseră sechestrați. Unii nici nu se știa dacă aveau permise de conducere.

Slăteanu făcea la ziar ce avea el chef, când avea el chef. Sigur îl avea pe Zeus la mână cu ceva. Sau poate erau colegi de lojă într-o masonerie din fostul sector agricol Ilfov, nimeni nu știa – și nici nu stăteam să ne întrebăm toată ziua care o fi treaba cu Slăteanu. Dracu’ să-l pieptene și pe Sălteanu!