Îl aveam și noi în redacție: un Casanova incurabil, își luase un nume care să îi dea un aer franțuzesc, purta chiar și bonetă. Își spunea Henri, deși îl chema Eduard. Eu nu eram prieten cu fotografii, cu excepția celor blazați, împăcați cu ideea că fotografiază nimicuri care trăiesc mai puțin de o după-amiază, viață de libelulă.

Acestea fiind spuse, redacția chiar era ca o corabie a căpitanului Ahab pe care pluteau toate tipurile umane, melancolicii, flegmaticii, sangvinicii, combinații improbabile de temperament și mai ales colericii. Așa e când pui vreo sută de oameni la un loc. Și se înjura enorm, se mai lăsa și cu amendă plus bătaie, Zeus trebuia să se impună cumva. Dar era și un bun punct de observare a naturii umane dezlănțuite. Pentru un tânăr – o excelentă școală a vieții. Și mai primeam și salariu. Mic, dar la timp.

Dar cel mai bine era de cei de la departamentul de reporteri speciali, care aveau ocazia să facă în fiecare zi altceva, azi erau la o fetiță emo care sărise de pe bloc, mâine la un moș care căzuse în scara liftului, poimâine făceau interviuri cu gropari, apoi cu cântăreți de hip-hop creștin și spre sfârșitul săptămânii scriau povești de dragoste dintre orbi și despre viața clovnilor de circ. Scormoneau prin tot ce era interesant pe lume. Eram încredințat că pot fi ca ei, ba chiar mai bun. Deocamdată însă eram mulțumit să merg pe stadioane și să le dau note jucătorilor. Eram sever. Greu luai un șase la mine.