Natașa ajunse în fața ușii de la intrarea în bloc. Neglijase complet acest detaliu. De data aceasta nu avea cine să-i răspundă la interfon. Tocmai când evalua soluții care mai de care mai istețe și mai imposibile, ușa se crăpă ușor și o vietate cafeniu-deschis, cu pete portocalii, se strecură afară. Întinse mâna.

— Pe cine căutați? Auzi de după perdeaua veche, o voce groasă de fumătoare.

— Merg la mătușa mea, Tanti Mimi. Stă la doi.

— A, vecina de la geam. Poftim, intră! Ia cheia asta. Nu mai vreau s-o țin eu.

Natașa jubilă. Acum avea acces complet.

— Sărut mâna, ce faci, tanti?

Mătușa zăcea în sufragerie. Era instalată într-un pat special, care îi ținea piciorul fracturat suspendat.

— Bolesc. Grea pedeapsă să nu mă pot mișca. Au mai fost zile când nu am ieșit din casă, dar măcar mă plimbam pe aici.

— M-am întâlnit cu cineva la intrare, ea mi-a deschis.

— Da, e stăpâna lui Miți.

— Mi-a dat și cheia. A zis că nu o mai ține.

— Hoașcă bătrână! Nu i-a ajuns cartușul de Kent dat de taică-tu. Să faci o copie, să i-o dai și lui.

— Tanti, femeia aia a zis că ești „vecina de la geam”. Ce a vrut să spună?

— Babă nebună. Nu o băga în seamă.

— Mâine e ziua ta. Ce vrei să-ți aduc cadou?

— O vindecare rapidă și o primăvară frumoasă ca tine. De-abia aștept să o iau din loc.

— Bine. Ne vedem mâine.

A doua zi, la aceeași oră, era lângă patul lui Tanti Mimi. Ceilalți trecuseră deja pe la ea, camera era plină de flori, iar mătușa avea părul în cârlionți și era proaspăt rujată ‒ semn că nu își neglijase rutina, mai ales într-o zi aniversară.

 

Pe Natașa o intrigase atât de mult chestia cu „femeia de la geam”, încât avu îndrăzneala să îi cumpere un cadou mai deosebit.

— Ce mi-ai adus aici? Sper că nu cosmetice sau ceva de îmbrăcat. Servește o prăjitură.

Natașa avea ceva emoții privind alegerea ei. Îi întinse cutia împachetată de cadou.

— E o surpriză. Sper că te-am nimerit, știi cât de mult țin la tine.

Tanti Mimi lăsă să i se scurgă o lacrimă.

— Aș fuma o țigară, dar știu că nu-mi dai voie. Hai să deschid.

În interiorul cutiei găsi un binoclu. „M-a nimerit”, gândi, fără să-i spună. Îl întoarse pe toate părțile, îl duse la ochi.

— Trage draperia, îi ceru nepoatei.

Lumina apusului umplu încăperea.

— Vecinul de la unu și-a schimbat jaluzelele, constată ea pe un ton neliniștit. Sunt groase, văd greu prin ele. Cred că face exerciții.

Luă și Natașa binoclul. Se uită cum, după pânza de la geam, apăreau pete mai întunecate, în mișcare, dar fără să distingă vreo siluetă.

— Bravo, dragă, m-ai nimerit. Când pleci, să lași fereastra descoperită. În curând se vor aprinde lămpile și atunci totul va deveni mai vizibil.

Relaxată, Natașa mușcă dintr-o prăjitură.

— Vezi că în noptieră, la sertar, e un caiet. Scoate-l de acolo.

— Prima pagină, 6 decembrie 2025.

— Da, continuă, zise mătușa, înfoindu-se satisfăcută. Pe fața ei se citea deja un zâmbet ștrengar.

— „Ninge de două zile. Nămeții au trecut de roata mașinilor din parcare. Toate vietățile stau ascunse. Doar pisica Miți se zărește, portocalie, făcând dâre prin zăpadă. Dar viscolul le acoperă imediat. Pe geamul meu au apărut flori de gheață, iar eu mă visez la bunica, stând la gura sobei.”

Natașa se opri puțin să răsufle.

— Tanti, ce poetic… ce frumos scrii! Citesc mai departe?

— Da, de unde vrei tu.

— Pe 10 decembrie 2025: „Vecina de la scara B defilează cu o nouă pălărie. Amantul ei are un palton verde.”

— Da, i-am prins. Și zicea că nu îl cunoaște, pufni mătușa. Continuă.

— 13 decembrie 2025: „Zi cu ghinion? Acum burnițează, e frig și umed. Un câine urlă de singurătate. Privesc la ceas: e ora trei.”

— Uau, mătușă! Curat Bacovia. Mă duc să-mi pun haina.

Au făcut o pauză mai lungă. Luă fiecare câte o bucată de tort. Natașa turnă șampanie din sticla desfăcută de rude.

— Hai, la mulți ani!

— La mulți ani și ție! Știi de ce am scris?

Natașa dădu din umeri.

— Ca să-ți ocupi timpul?

— Da. Mi-a fost foarte frică atunci când m-am pensionat. Lumea roia în jurul meu, eram „șefa”. Întrebam, eram întrebată, nu aveam timp decât seara să mă gândesc la mine. M-a speriat liniștea de după.

Nepoata o studia cu atenție. Vedea cum fața mătușii se ascuțea, cum ridurile se adânceau.

— Să mai citesc?

Brusc, chipul lui tanti Mimi se liniști din acea zvâcnire temporară. Ea era o fire veselă și gălăgioasă. Tristețea era pentru baba de la parter.

— Da, dragă. Încă un pic, până se face întuneric.

— 20 decembrie 2025: „Copiii au pornit la colindat. Aștept să sune și la mine. La scara vecină sunt doi frați care fac numai năzbâtii. Pentru ei am pregătit ceva mai special. Hai că sună, i-am văzut când ieșeau din scară.”

— Le-am cumpărat jucării. O mașină de poliție și una de pompieri. Bineînțeles că s-au certat pe ele.

Mai erau câteva însemnări. Natașa ajunse până la momentul fracturii. Tanti scrisese un adevărat haiku:

„Auu…!”

— Ce vezi pe fereastră? E deja întuneric. Privește cu binoclul.

Era cu adevărat beznă. Afară nu se mai mișca nimic, nu se mai distingeau formele clădirilor, dar în blocul vecin se aprindeau și se stingeau becuri. Familiile erau strânse în bucătării, la masă; la alții erau luminate ferestrele de la baie. O viață calmă, domestică. Se auzi un câine lătrând în depărtare. Ce să-i spună?

— Vecina cu pălăria și-a cumpărat una galbenă. Prea mult! Pisicile au dispărut. Probabil va începe să plouă. Câinele latră iar la ora opt.

Mătușa adormise. Natașa îi aranjă perna și ieși din cameră.