Se spune că trandafirii miros mai puternic atunci când sunt mai aproape de moarte. Dar cine să fi spus lucrul ăsta domnul Cristi nu mai ținea minte. Noapte de noapte, chipurile se amestecau în praf de lună și-n plânset de copil, iar zorii zilei îl găseau cu ochii deschiși, ascultând ciorile și câinii. Pe la ora șapte, când pruncul dormea, îl auzea pe tată. Mai întâi, pașii din tavanul cerului. Apoi, jetul de urină. Spălatul pe față și pe dinți. Strânsul canapelei în care adormise departe de nevastă. Ușa. Bravo, trântește-o mai tare, bombănea domnul Cristi, încercând să se ridice din pat. Se apropia de fereastră. Cât de mult îmbătrâniseră trandafirii?

În fața blocului, o femeie mătură sfârșitul verii.

-Sărut-mâna, doamnă!

Femeia nu-i răspunde. Dar cineva tocmai iese din scară. Vecinul? Nu-și legase șireturile. Să-l strige.

-Stai, bre, cuminte. Crezi că te-aude?

-Ai apărut?

Da. Deja își aprinde țigara. Domnul Cristi îndepărtează fumul cu mâinile și tușește de câteva ori. Știu amândoi că tușește doar așa.

-Vino la geam. Nu se fumează în pat.

-Nu se fumează în pat, nu se fumează în baie. La bucătărie nu se fumează. Unde se fumează, domnu’ Cristi?

-Nu se fumează!

Tânărul râde.

-Ești palid în dimineața asta, zice domnul Cristi.

-De la fumat, nu?

-Păi să știi că de la fumat.

Se așază pe marginea patului, unde, în timp, se formase o adâncitură după fundul și asemănarea lui, pe care tânărul o botezase lingură. Ce vorbă urâtă. Nu-i place băiatul ăsta, e prea slab, prea galben la față și nu face nimic toată ziua. Stă numai în casă. Iar sub ochii neliniștiți și adânci, are cearcăne mari, de cărbune.

-Nu dormi, de-aia.

-Ce-ai spus? se întoarce tânărul, ridicând sprâncenele. Are fruntea îngustă. Domnului Cristi nu-i plac oamenii cu fruntea îngustă.

-Nimic, vorbesc și eu. Nu vezi că ți se văd oasele? Tu ești caz de spital, mă, băiatule.

-Ce-ai, bre? Ți-a cășunat pe mine?

-Iartă-mă, iartă-mă. Văd că nu mai pot să-ți zic nimic.

O vreme tace. Din stradă se aud paiele de sorg.

-Ce știi tu ce-s alea paie de sorg? Dimineața stăteam în pat, cu plapuma trasă până în gât, o ascultam pe mama. Hâș-hâș. Hâșșș.

-Îți plăcea să dormi.

-Ei, parcă nu puteam să mă scol? O așteptam pe ea să vină. Cristișor, zicea, hai că e ora, mamă, hai că tre’ să pleci la muncă. Pleacă, domne, lasă-mă să dorm.

-Zi drept, nu-ți plăcea munca.

-Nu-mi plăcea, bă, da’ munceam, nu ca tine. Păi tu ești om?

Stinge țigara pe marginea pervazului. Să nu-i răspundă. Să-l aștepte. Să-și termine criza de râs sau de tuse, de ce-or fi însemnând toate astea. Plâns? Ochii tânărului caută răspunsul în tavan.

-S-a trezit ăla micu’, îl auzi?

-Mă duc să fac un ceai.

-Nu mai bei cafea?

Pășește în fața bătrânului.

-Ce vorbă e asta? Nu știi că n-am voie? Unde ți-e mintea aia?

Îl dă la o parte spuse cu mâna, dar băiatul îl prinde de celălalt braț și-l ajută să se ridice.

-Am glumit, domnu’ Cristi. Tânărul face o piruetă în jurul lui și se trântește pe pat. Ah, ce bine e.

-Ai glumit… Nu dormi noaptea, asta e. Mintea ta e praf, băiatule. Praf.

Răstoarnă în chiuvetă ceaiul de ieri, umple din nou ibricul și-l pune pe aragaz. Aprinde focul.

-Tu ce râzi, mă?

Din glaf în jos, spre calorifer, își țesuse pânza Costică, păianjenul. Din partea lui, să se întindă până dincolo, pe masa plină cu borcane și vase murdare. Are loc destul pentru toți nebunii. Mai e unul în colțul ferestrei.

-Sus, pe diagonală, urâtule. Mă rog, dumnealui stă la etaj, Costică, nu te bagă în seamă.

-Are penthouse.

-Marș în pizda mă-tii. Când ai apărut?

Băiatul se uită la el din prag. Îi lipsește convingerea că ar putea să schimbe ceva în băiatul ăsta cu nas de cadavru. Mai mult decât să-l omoare în bătaie, ar vrea să-l pună la muncă. Nu. Mai întâi să-l trimită în armată. Și-apoi să-l cheme la fabrică. Obligat. Cum era înainte. Dacă nu vrei servici, pușcărie.

-Urlă, mă, să-ți crească plămânii.

Răstoarnă apa peste frunzele de tei. Băiatul încă se uită la el.

-De când l-au adus acasă, mititelu’ tot urlă.

În camera de zi abia face loc pe masă, printre cutii de medicamente, ziare și creioane tocite. Soarbe o gură de ceai.

-Frige.
-Nu mi-ai pus și mie o cană de ceai, domnu’ Cristi.
-N-ai zis că nu vrei, putoare?
-Păi nu vreau, dar puteai să pui matale așa, de la tine.
-Să-ți pun așa, de la mine…

Din când în când, ochii și ceaiul îi picură pe halatul plin de scame, și pe credincioșii pantaloni de casă, ce se opresc puțin mai sus de gleze.

-Când era fata mică, o plimbam noaptea prin casă până când nu mai plângea. Îi dădeam biberon, că la țâță n-a vrut să stea. O lună a supt, nu mai mult.

-La sânul tatălui, acolo tace copilul, spuse tânărul.

-Vorbești ca un prostănac.

-Hai, zi mai departe.

-Nu mai zic nimic. Dacă tot îți place să te holbezi la mine, sus, pe biblitoeca mare cu vitrină, e o cutie. Adu-mi-o încoa.

-Nu-i nimic aici. A? Ia stai așa. Găsise ceva.

-Ce-s alea, mă? întreabă domnul Cristi când mânecile băiatului alunecă pe coate.

-Tatuaje, răspunde tânărul dintr-un nor de praf.

-Pe tot brațul?

-Da.

-Pe amândouă brațele?

-Da, bre! Pune cutia pe masă, apoi își suflecă mânecile până la umeri. Îți plac?

-Dă-mi ochelarii.

Spre surprinderea lui, băiatul îi scoate din buzunar. Privește brațele tânărului, unde mai multe cranii se înghesuie pe mușchii anemici.

-Le-aveai și înainte?

-Da.

-Nu te-apropia de mine. Du cana la bucătărie. Și nu mai tropăi atât, adaugă, deși nu el tropăia, o știe prea bine.

Domnul Cristi pune ochelarii deoparte. Se uită în tavan. Apoi închide ochii. Să fie liniște, să se poată odihni măcar puțin. Atât. Când îi deschide, tânărul e deja în spatele lui.

-După părerea mea, ai greșit, îi spune.

-Hai, bre, că sunt mișto. Ghici cine e ăsta, îi spune arătându-i spre unul din cranii.

-Contează? Nu seamănă toți între ei?

Tânărul zâmbește. Își aprinde o altă țigară.

-N-aș face așa ceva niciodată. O să-ți pară rău.

-Și ce dacă?

La fereastră, în lumina dimineții târzii, silueta lui e un țăruș înfipt într-un pământ fragil.

-Și ce dacă… Eu vorbesc de altceva. Aș dispera să mă trezesc într-o zi cu gândul că nu mai pot să șterg ce-am făcut, că e pentru totdeauna.

-Așa e și când ai copii.

-De unde știi tu, netrebnicule?

Deodată, cutia sare de pe masă, împroșcând, în zborul său, pene albe și negre. Pe covor își dezvăluie identitatea. Fotografii.

-Ce știi tu despre viață, bă, terchea-berchea? De muncit, muncești? Salariu ai? Familie ai? Zi, mă! Ce te face pe tine om? Așa, suie-te pe geam. Aruncă-te! Vrea să se arunce. Lăsați-l să se-arunce, dacă pe el atât îl duce capul!

Un țipăt de femeie curmă vorbele domnului Cristi.

Privește trupul ascuțit al tânărului, ce atinge cu firele de păr gelate marginea de sus a ferestrei. Prin halatul desfăcut, prin maioul prea îngălbenit de căldura nopților de vară, domnul Cristi își aude inima. Greoaie, mică, inodoră. Pipota. Asta era. Copilul. Nu mai auzea copilul.

-Nu se mai aude copilul.

Pornește către ușă, strivind sub tălpi fotografiile.

-Unde te duci?

Tânărul apăruse în fața lui.

-Dă-te la o parte.

-N-ai voie să ieși.

-Cum îndrăznești? Eu sunt pensionar. Cară-te.

-Crezi că aici faci ce vrei tu?

-În casa mea, fac ce vreau eu. Cară-te, am spus.

-Vrei să-ți aduc aminte propriile tale vorbe, domnule Cristi? Pe lumea asta nu facem ce vrem, facem ceea ce trebuie.

-Trebuie să salvez copilul, cară-te!

-Ce copil, domnule Cristi? Nu poți salva niciun copil. Ai uitat?

-Tâmpitule, te sugrum.

Dar tânărul râde în timp ce domnul Cristi încearcă să-l sugrume. Îi strălucesc dinții de jos, îi strălucesc. Ascuțiți. Încălecați.

-Ești o fiară! O fiară!

Apoi îl strânge la piept cu putere.

-Cântă-mi ceva, domnule Cristi.

În cele din urmă, tânărul adoarme în brațele lui. Ce trup subțire și ușor are în somn. Îl așază în pat și iese. Dar când închide ușa în urma lui, i se pare că aude din nou râsul băiatului.

Pe casa scării e întuneric. Dibuie treptele și urcă, deși își simte picioarele de plumb. Numără trei uși din dreptul scărilor. Asta trebuie să fie. Apăsă pe clanță. E închis. Bate la ușă.

-Hai, deschide, fetiță. Deschide, te rog. Arată-mi pruncul.

Dar nimeni nu deschide.

De ce tace? De ce nu mai plânge mititelul, de ce?

Își sprijină fruntea și brațele de ușa rece și alunecă pe ea ca într-un vis.

 

-Pentru că e mort, răspunde tânărul închizând fereastra. Maică-sa a înfipt cuțitul în el, apoi s-a aruncat pe geam. Nu te obosi, domnule Cristi. Îi pune o mână pe frunte. Arde. Nu mai e nimic de făcut. Ai fi spart ușa, nu-i așa? Dacă ai fi avut mai multă putere. Noroc că te-am luat de-acolo.

Domnul Cristi vrea să spună ceva, dar nu poate.

-Uite cum ai împrăștiat fotografiile astea, ce debandadă. Unde ți-e disciplina, domnule Cristi? Disciplina, ordinea, curățenia? Frumoase fotografii. Uite, aici e nevastă-ta când era tânără. Aici, mai avea șase luni și gata.

Tânărul așază fotografiile în cutie, una câte una.

-Pe asta cred că o voi păstra, flutură o ultimă fotografie. Fetița ta, nu? Crescută la sânul tatălui. Ajunsă femeie și mamă. Tânărul se uită la ea îndelung. Of, domnule Cristi. Dacă ai fi știut. Dacă, dacă, dacă. Numai dacă te-ai fi uitat în sertarele ei, ai fi văzut că nu are niciun cuțit în bucătărie. Le ascunsese pe toate, de teamă să nu omoare copilul. Și până la urmă, ce să vezi. Chiar a făcut-o. N-a putut să scape de gândurile obsesive. Răsfăț, ziceai atunci. De ce?

Tânărul îngenunchează la marginea patului și dă să-i sărute obrazul, dar se oprește mai întâi să-l adulmece. Din nările bătrânului vine un miros dulceag, de smirnă.

-Nu trebuie să-mi răspunzi, domnule Cristi. Uite, se lasă seara.

Deschide fereastra și lumina trandafirie îi înghite cu totul.