O pajiște colorată și pustie se conturează în fața mea

M-a condus până aici vântul călduț

Care legăna iarba mătăsoasă

Și purta în zbor frunzele teiului

Era singurul copac din pajiște,

Dar era înalt cât pentru toți

Am fost vrăjiți amândoi

Încă de la începutul timpurilor…

Am început să cânt și să zbor în jurul lui,

Căci asta știam cel mai bine să fac.

Glasul îmi răsuna pretutindeni,

Dar văd un copil în depărtare

Care a apărut de nicăieri, din desișurile întunecate.

Am zburat spre el,

Zburda vesel și m-a observat

Părea să îi placă porumbeii albi.

Mireasma teiului l-a ademenit

Și cât am dat din aripi o dată,

Deja era lângă copacul fermecat

S-a agățat de leagănul său,

Prins de o ramură mai strașnică

Și nu i-a mai dat drumul

Am încercat să îl avertizez dar era sub vraja teiului

Se uita la mine în sus și îmi zâmbea,

Nu mă înțelegea

Se legăna neîncetat,

Când ajungea sus vedea în fața ochilor

Numai momente frumoase

În contrast cu cele care se derulau când cobora

Așa a trecut toată ziua, săptămâna, anul…

Copacul se usca și înflorea, iar copilul

Care creștea pe zi ce trece

Se legăna.

Eu nu știam cum să îi aduc conștiința înapoi

Nu mă mai băga în seamă.

După mult timp ceva straniu se întâmplă

Cumva a alunecat de pe leagăn

Și a rămas o clipă îngenuncheat la trunchiul teiului

Apoi a plecat

Eu l-am avertizat…

Cu fiecare pas se ridica mai aproape de cer, de rai

Până când nu l-am mai văzut

Iar pe locul în care a căzut,

A crescut o nouă floare stacojie

Exact ca cele care ornau pajiștea.

Notițele teiului

 

De atâtea ori teiul a înflorit

De când nu te-am mai văzut,

Iar din acea toamnă am rămas pustiit,

Un arbore cu trunchiul crud

Și fiecare ram desfrunzit

Care se clatină din când în când

Spunându-și “nu-i adevărat, nu sunt părăsit”

Apoi mă uit în jur, rămân uimit,

Dar îmi trece repede, până la urmă…ăsta sunt.

Trântesc ușa, arunc haina,

Rămân în fața biroului și privesc la toată cerneala,

La toate gândurile mele aruncate pe foi,

Ce minte dezordonată, ce alandala

Și mai am în minte un singur gând

“nu mai putem fi doi”.

Le împrăștii dintr-o mișcare

Zboară toate în jurul meu, încă mă doare

Și în față mai văd doar o culoare

Roșu, ca apusul târziu al unui soare

Roșu, ca plicul care

Îți poartă semnătura…stranie scrisoare.

N-o să uit ce mi-ai spus atunci

“Deschide-l când te vei simți vreodată

Stors de propriile gânduri

Și fantomele trecutului

Îți devin cea mai neagră pată”

Iau plicul în mână și mă gândesc

Cum nicio altă fată

Nu mi-a spus mai bine cât de mult greșesc.

Îl pun în haină și plec

Nu pot să rezist oricât de mult încerc,

Un singur loc vreau să-mi fie acum

Și dorință și eșec

Și să-I mai simt odată acel parfum

Ce-mi aduce amintiri vii din scrum.

Cu cât mă apropii mai tare

Cu atât îmi dau seama cât de departe eram de fapt

Și iat-o, cu un nor deasupra capului, un nor de ploaie,

Pe o bancă într-un parc

Lângă teiul care îmi spune

“am desenat pentru voi un arc,

Alungă norii de tristețe și bucurați-vă de curcubee!”.

Ecoul lui Nietzsche

 

Iarba vie se apleca sub greutatea pașilor mei

Și se usca,

În urmă doar scrum si fum

Mai rămânea,

În amintirea focului

Ce nu mai arde în mine acum

Căci gândul nu-mi mai stă locului,

Veșnic aleargă înapoi la seara aia

În care mi-ai spus,

Când cădea ploaia,

Că nu există poveste fără final…si noapte fără apus.

Acum înca e negru cerul meu

Și chiar dacă asa va rămâne mereu

N-o să-ncetez să mă-ntreb

Cine e ea…și cine sunt eu?

Mă uit în trecut si observ că am trăit

Prin sentimentele pe care le-am avut

Și care acum au lăsat un gol

Pe care nimic nu l-a mai umplut,

Am în față o mare de necunoscut

Și as minți să spun că nu mi-e dor

Să iubesc, să fiu iubit, ca în trecut

Căci altfel nu o să îmi fie ușor

Să găsesc un sens în viitorul ăsta de temut

Sau cel puțin asta era impresia mea,

Încă mă înec în acei ochi albaștri ca marea

Și paradoxal încerc să înot

Chiar dacă valurile sufletul mi-l rod

Și să uit că fructul tinereții mele

Se află acum la o fată

Pe care am iubit-o odată

Și care mi-a adus nopțile grele,

Când eu eram înconjurat de rele,

Și luna de stele…

O ploaie monotonă din nou udă ferestrele,

Exact ca cea din beția mea de simțuri

Când în ochii ei găseam ca o comoară un templu uitat,

Un suflet nepătat,

Să fie închipuire? nu neapărat,

Era artă…

Iar acum nu mi se mai arată

Decât un phoenix care să mă trezească

Din mahmureala asta pe care o simt prima dată.