Azi n-a mai intrat niciun e-mail. Poate din cauza asta a trecut aşa de greu dimineaţa. Nu că aş mai putea să rezolv eu ceva azi, dar te gândeşti, uite, dom’le, aşa-i când eşti ȋn pragul pensiei, nu-ţi mai dă nimeni nimic de făcut. După ce ţi s-a semnat decizia, mai mult ȋncurci locul degeaba. Toată lumea ȋţi zâmbeşte politicos şi aşteaptă să-ţi aduni lucrurile şi să eliberezi biroul. Până şi ministrul m-a felicitat la şedinţa de luna trecută, mi-a urat pensionare fericită, să mănânc sănătos banii statului mulţi ani de-acum ȋncolo şi ce naiba se mai urează la astfel de ocazii şi cu asta mi-a pus cruce. De atunci nu m-a mai sunat ȋn nicio problemă. Nu că ar fi ȋnceput dintr-o dată să meargă lucrurile strună ȋn instituţie, ci pentru că e mai simplu să vorbească direct cu Gălăţeanu, că doar el rămâne la cârmă după ce plec eu.

Nici ieri n-au intrat e-mailuri. Mai bine. Am avut timp să fac ordine prin dosare, să văd ce e de aruncat, ce e de lăsat pentru Gălăţeanu, ce e de luat cu mine. Până nu trebuie să eliberezi un dulap nu-ţi dai seama câte hârtii se adună ȋn jurul tău zi după zi şi an după an. Noroc că eu am fost toată viaţa ordonat, mă ştia toată instituţia, dom’le, ziceau toţi, Comănescu le are el pe-ale lui, dar la capitolul organizare e as. Aşa e, ce să zic? De tânăr am avut pasiunea asta, mereu am ţinut toate hârtiile ȋn cea mai perfectă ordine, pe categorii, ȋn dosare cu şină.

Ȋşi bat joc ăştia tineri de dosarele cu şină, dar de fapt habar n-au ce vorbesc. Nişte ameţiţi cu toţii. O ţin gaia maţul cu tehnologia lor modernă, că face şi drege, că rezolvă toate problemele ȋnainte să apară. Când ȋi asculţi, ţi se pare că dacă ar fi avut dumnezeu internet, computere şi e-guvernare la facerea lumii i-ar fi ieşit totul perfect din prima şi ar fi avut şi week-end prelungit. Dar ei, cu tot internetul şi computerele şi e-guvernarea lor, ei au rezolvat ceva? N-au rezolvat nimic, ce naiba să rezolve? E numai gura de ei. Că trebuie totul organizat mai bine, că trebuie să fii mai eficient, mai rapid, că trebuie să găseşti orice informaţie cu un click. Prostii. Erau foarte bine organizate lucrurile ȋnainte să vină ei cu computerele lor. Nu ca acum, că totul e un haos.

Eu le zic mereu, dom’le, dosarul cu şină te ajuta să nu te pierzi. Unu la mână, aveai toate informaţiile ȋntr-un loc. Deschideai dosarul, vedeai dintr-o privire toate hârtiile, ştiai ce ai de făcut. Acum, ȋn loc să-ţi faci treaba, ȋţi pierzi timpul căutând fişiere prin computer. Şi când le găseşti, e ca şi cum nu le-ai fi găsit. Că de fapt nu s-a salvat, că nu e versiunea care trebuie, că n-ai softul cu care se deschide. Poţi să rezolvi tu? Nu poţi. Suni la IT, chemi secretara să mai facă o cafea cât aştepţi să vină băieţii, ieşi pe balcon să fumezi o ţigară şi te trezeşti că a trecut ziua. Doi la mână, dosarul cu şină te ajuta să nu scapi frâiele din mână. Cine venea la tine cu un dosar ştia că ȋţi cere ceva şi că depinde de tine să-l ajuţi ȋntr-o problemă, să-i rezolvi o situaţie, să-i faci o favoare. Acum stau cetăţenii acasă ȋn papuci şi pijama, trimit documentele on-line şi au impresia că ȋţi fac ei ţie un hatâr că ȋţi dau ceva de lucru ȋn plus. Trei la mână, dosarul cu şină unea oamenii. Asta nu ȋnţeleg tinerii din ziua de azi. S-or fi născut ei cu telefonul inteligent ȋn mână, dar de comunicat nu mai ştiu să comunice. Ce, exista ȋnainte să-ţi trimită cineva vreun e-mail? Nu. Exista formular on-line, vă trimit ȋn ataşament, o zi bună, kind reminder? Nu exista. Avea cineva ceva să-ţi zică, ȋţi dădea un telefon. Sau, mai bine, venea să-ţi vorbească personal. Dădea mâna cu tine, te-ntreba de sănătate, de nevastă, de copil, apoi ȋţi zicea care era problema. Dacă era mai complicat, ȋţi aducea şi documentele, să le vezi cu ochii tăi. Aşa ȋi vedeai omului faţa, vedeai cum aranjase hârtiile ȋn dosar, cum era scrisă cererea, ȋţi dădeai seama cam ce avea ȋn gând. Dosarul cu şină era liantul societăţii.

Şi când veneau cetăţenii să depună acte era cu totul altceva. E adevărat că se stătea la coadă, dar ce, parcă noi aveam resurse infinite? Degeaba strigau ei că de ce se lucrează doar la două ghişee din cinci, asta era politica de personal, asta era situaţia, ce atâtea comentarii. Nu puteam nici noi să stăm ȋnfipţi la ghişee toată ziua. Mai aveai de făcut un raport, de ȋntocmit o situaţie, de discutat cu colegii, de refăcut un tabel, că pe vremea aia făceai tabelul de mână pe hârtie şi apoi ȋl trimiteai la dactilografe să-l bată la maşină. Şi era ca un făcut, mereu săreau fetele alea câte un rând, nu mai ieşeau cifrele şi trebuia s-o iei de la capăt. Să fim serioşi, aveam noi destule pe cap şi fără să stăm la ghişeu.

Şi apoi, ce mare lucru că se stătea la coadă? Mă uit ȋnapoi şi jur că era mai bine pe vremea aia. Socializau oamenii, vorbeau unii cu alţii, nu ca acum, fiecare cu nasul ȋn telefon, nu mai ştie nimeni nici cum să dea bună-ziua. De-aia intră acum tinerii ȋn depresie, că nu socializează. Păi pe vremea aia nici nu erau depresii. Stăteau oamenii la coadă, o oră, două, cât era nevoie, mai schimbau o vorbă, mai făceau o glumă, se mai enervau, mai comentau, aveau destul timp să afle ce acte le trebuiau, că majoritatea, s-o spunem pe-a dreaptă, veneau total nepregătiţi. Habar n-aveau cu ce documente trebuiau să vină ȋn original, cu care ȋn copie, pentru care le trebuia timbru fiscal şi pentru care nu. Nu mai zic, unii nici nu ştiau ce-i ăla timbru fiscal, veneau cu mărci poştale, de parcă ar fi vrut să trimită vederi de la mare, nu să depună acte oficiale la o instituţie. Aşa, cât aşteptau, se mai consultau ȋntre ei, mai vorbeau cu cei care depuseseră deja, până le venea rândul se mai lămureau ce şi cum. Când ȋşi dădeau seama că le lipsea vreo hârtie, unii ȋncepeau să se lamenteze, alţii să ȋnjure, unii fugeau repede să facă o copie pe undeva, alţii o lăsau baltă cu totul şi plecau acasă.

Erau şi unii mai căpoşi, ajungeau la ghişeu cu dosarul incomplet şi se prefăceau surprinşi când le ziceai că n-au toate actele. Păi cum, că aşa scrie pe uşă, astea sunt actele necesare, păi nu v-aţi uitat la dată, că afişul ăla e de acum trei ani, s-au schimbat cerinţele de-atunci, păi şi atunci de ce n-aţi ȋnlocuit afişul? da’ dumneavoastră ce vreţi, să stăm la ghişeu sau să schimbăm afişe, şi copia la adeverinţa asta unde e? păi nu e, păi atunci de ce-aţi mai venit, dacă n-aveţi copia? Şi atunci ȋncepeau şi mai abitir, da’ unde să fac copii, da’ de unde să iau timbru fiscal, da’ dosarul ăsta de ce nu-i bun, păi nu-i bun că nu-i dosar cu şină, ce-o fi aşa de greu de ȋnţeles? şi nu cumva aveţi dumneavoastră de vânzare aici… o foaie de hârtie, un timbru fiscal, un dosar din ăsta cu şină? cum să avem noi de vânzare, ce, noi suntem poştă şi papetărie?

Bine, noi aveam dosare cu şină să le dăm, dar avea vreun sens să le oferi aşa, degeaba, unor cetăţeni care veneau la ghişeu cu capu-n traistă? Ce, noi nu aveam nevoie de ele? Eu aveam metoda mea. Ȋn fiecare săptămână le dădeam cetăţenilor unu-două dosare şi declaram că le dădusem cinci-şase. Pe alea ȋn plus le luam acasă. Unele le făceam cadou, că se bucurau oamenii la un dosar cu şină de parcă le-ai fi dat un pachet de Kent. Restul le păstram eu pentru actele mele: contracte la utilităţi, facturi, diplome de şcoală, analize medicale, cereri pe la instituţii, rezolvări. Ȋi dădeam şi Vioricăi din ele, normal, voia şi ea pentru reţetele de bucătărie, pentru modelele de tricotat şi de croitorie, că le decupa de prin reviste şi calendare şi voia să le aibă pe toate ȋn ordine. Trebuie să recunosc, Viorica e artistă la ȋndosariere. Deschizi un dosar, găseşti ȋn el toate felicitările de Crăciun de la veri, frumos, ȋn ordine cronologică, cele mai recente deasupra. Ȋn altul, alea de la fini şi de la naşi, ȋn altul de la colegi şi tot aşa. În altul, vederi, de la mare, de la munte, de la băi, din străinătate, de la cine se mai ducea ȋn vreo excursie, lipite una-două pe o foaie, lipite numai pe jumătate, se-nţelege, ca să poţi să vezi şi scrisul. Ce vremuri, dom’le, plecau oamenii ȋn concediu, la băi, la odihnă şi acolo cumpărau vederi, se aşezau la măsuţa din balconul camerei de hotel şi se gândeau ce să scrie mai frumos. Acum stau toţi numai cu ochii ȋn telefon, fac o sută de poze şi ţi le trimit de-a valma pe whatsapp. Nu tu o explicaţie, ce e, unde e, nu tu o vorbă de salut. Nici nu ȋnţeleg de ce naiba se mai deranjează.

Ia să mai intru pe intranet, să văd ce mai e pe acolo. Na, că nu merge parola. Ȋncă o dată. Tot nu merge, dracu’ s-o ia de parolă. S-o chem pe secretară să vadă ea ce e. Doar nu mi-or fi şters ăştia de la IT contul deja? Ar fi putut să aştepte să plec mai ȋntâi. Ce, nu puteau să rabde până luni dimineaţă? Nu c-ar mai conta, că oricum de-o lună ȋncoace nu m-am mai ocupat de mare lucru, doar aşa, din politeţe. Ce ziceam? S-o chem pe secretară. Sau mai bine mă duc eu la ea. Mă mai dezmorţesc niţel. Tot n-am ce face aici.

– Domnişoara Irina, ştiţi dacă avem iar o problemă cu intranetul? Că tot bag parola şi nu vrea să pornească.

– Aoleu, domnu’ director, ce m-aţi speriat! Nu v-am auzit când aţi ieşit din birou!

– Da’ de ce să vă speriaţi aşa, domnişoara Irina? Staţi calmă, că nu dau turcii. Vedeţi-vă liniştită de treabă. A, văd că faceţi pasenţe pe calculator. Face şi nevastă-mea, pe telefon. Avem şi cărţi de joc, da’ ea zice că n-are chef să le ȋnşire prin casă, că se face dezordine. Oricum, azi n-avem cine ştie ce de făcut, nici e-mailuri n-au intrat toată ziua.

– Păi n-aveau cum să intre, domnu’ director. Că iar a căzut sistemul. Nu merge nici mailul, nici intranetul, nici nimic. De-aia stăteam şi eu şi făceam un solitaire, să-mi mai treacă timpul. Să vă fac o cafeluţă?

– Nu, domnişoara Irina, parcă n-am chef de cafea. Ar trebui să le mai răresc oricum. Da’ cu băieţii de la IT a vorbit cineva?

– Da, domnu’ director. De ieri se tot chinuie să vadă care-i problema. A venit şi domnu’ director Gălăţeanu azi din delegaţie şi i-a luat la rost. S-a enervat rău Dorin, a strigat că ei fac tot ce pot, da’ dacă vrei miracole, să le ceri de la Sfânta Paraschiva, nu de la departamentul de IT. Ȋl ştiţi pe Dorin cum e, când ȋi sare ţandăra nu mai ştie ce-i iese pe gură.

– Asta-i buba cu calculatoarele, domnişoara Irina, te lasă când ţi-e lumea mai dragă. Şi nici pentru Gălăţeanu nu-i uşor, să ştii, că de mâine el o să fie responsabil pentru toată instituţia şi uite că tocmai acum nu merge sistemul. Vede şi el că ȋncepe cu stângul, ce să zic?

– Da, domnu’ director, aşa e. Da’ să ştiţi că petrecerea de la revedere se ţine cum era stabilit. La ora două, ȋn sala mare de consiliu. E totul pregătit, mai trebuie doar să vină pateurile, sunt comandate deja.

– Păi să-l trimiţi pe Nicu după ele, că eu oricum n-am nevoie de maşină până plec acasă.

– Nu-i nevoie, domnu’ director, le-am comandat pe Glovo, curierul e deja pe drum, am văzut pe aplicaţie.

– Bine, domnişoara Irina, atunci la două o să fiu gata şi eu. Da’ nişte şămpănică avem şi noi la rece pentru petrecerea asta?

– Avem, domnu’ director, cum să n-avem? Am luat din fondul de protocol.

Hai că nu mi-au ȋnchis contul de utilizator, cum am crezut. Ce-o fi cu pana asta? S-a mai ȋntâmplat să mai pice sistemul, dar parcă au rezolvat mai repede. Oare să-l chem şi eu pe Dorin, să-l ȋntreb ce se ȋntâmplă? Mai bine nu, o fi având destule pe cap. Şi dacă l-a luat şi Gălăţeanu la rost… Mda, Gălăţeanu ăsta şi-a intrat deja ȋn rol, ce să zic? Nici n-a preluat oficial funcţia şi a şi ȋnceput să taie şi să spânzure. Dar de ce să-mi fac eu sânge rău? Practic nu mai e treaba mea ce se ȋntâmplă aici. Aş bea o cafea, dar am terminat-o pe aia pe care mi-a pus-o nevastă-mea în termos azi dimineaţă şi asta de la expresor ȋmi dă palpitaţii. Şi domnişoara Irina, ce să vezi, nu face cafea la ibric. Numai din asta la expresor, la un click distanţă, cum s-ar zice.

Ce cafele la ibric se făceau când m-am angajat eu aici! Ȋn ’80. Ȋncă se mai găsea cafea adevărată ȋn magazine. Abia după aia a devenit un lux şi a ȋnceput lumea să bea nechezol. Nu că noi am fi dus lipsă de cafea. Că oricine venea cu o cerere, cu ceva, strecura şi un pachet de cafea mai de doamne-ajută sau un cartuş de ţigări BT sub dosarul cu şină. Mai duceam şi acasă, mai lăsam şi aici să avem toţi. Primul lucru dimineaţa puneau fetele de cafea. Eram cinci ȋn birou, eu eram singurul bărbat. Râdeau colegii de la alte departamente de mine, dar ar fi vrut ei să fie ȋn locul meu. Ce cafeluţe făceau fetele! Nu la prostiile astea de filtru sau expresor, ci pe un reşou cât palma. Se făcea economie la energie, nu era permis să ai aparate electrice aduse de acasă, mai ales reşouri din alea improvizate, dar de fapt era câte unul ȋn fiecare birou. Iarna ne adunam toţi ȋn jurul lui cât aşteptam să fiarbă apa, că ajungeam ȋngheţaţi bocnă la serviciu. După aia ţineam ceştile fierbinţi ȋn căuşul palmelor, tot ca să ne ȋncălzim. Ce să ne apucăm de lucru, că nu puteam nici să ne dezmorţim degetele cât să deschidem un dosar. Noi eram la camera 102. Nu era prea mare, abia ȋncăpeau alea cinci birouri, dar era al naibii de ȋnaltă şi avea nişte ferestre până ȋn tavan, cu cercevele din alea vechi prin care şuiera vântul de ziceai că eşti ȋn Siberia. Şefa de departament ȋnchidea ochii la treaba cu reşoul, că şi ea avea o aerotermă la ea ȋn birou, la 103. Era o cămăruţă niţel mai mare decât un lift din alea vechi, dar măcar acolo se ȋncălzea mai repede decât la noi. Când intram la ea cu vreun dosar pe care ȋl aveam ȋn lucru, o lungeam cât mai mult cu explicaţiile ca să ne mai dezgheţăm şi noi niţel.

Pe vremea aia făceam economie la energie, la apă, la telefon, la toate alea. Ba duceam şi sticle şi ziare la reciclat. Era exclus să faci risipă, nu ca acum, că-şi toarnă fiecare câte o stacană de cafea, o lasă să zacă toată ziua pe birou şi seara aruncă jumătate la chiuvetă. Noi beam cafeaua până la ultimul strop, cu ultima sorbitură ȋnghiţeam şi câteva fire de zaţ. Şi n-am mai murit din asta.

Ce poveste era şi cu zaţul. Când avea o fată de la noi din birou vreo ȋngrijorare sau vreo problemă, o vedeai că-şi bea cafeaua, ȋşi roteşte ceaşca şi o pune cu fundul ȋn sus ȋn farfurioară.

– Aveţi vreun dosar cu şină la-ndemână? Am de dus nişte hârtii la doamna Nini. Poate ȋi zic să treacă pe aici, dacă are timp, zicea ea şi atunci toate fetele din birou ȋşi ȋntorceau ceştile cu gura ȋn jos.

Tovarăşa Rădulescu era şefa dactilografelor. Tovarăşă i se spunea numai la şedinţele de partid, ȋn rest toată lumea o ştia de doamna Nini. Ea decidea cine ce dactilografia, dacă tabelele tale ajungeau la cineva cu experienţă sau la o nou-venită care lucra ca melcul sau ȋncurca cifrele sau sărea câte o coloană. Dacă nu te avea tovarăşa Rădulescu la suflet, erai mâncat. Dar doamna Nini nu refuza niciodată când o chemau fetele să le ghicească ȋn cafea.

Doamna Nini venea de fiecare dată cu câte un teanc de dosare ȋn braţe, că nu puteai să te fâţâi aşa de colo-colo dintr-un birou ȋn altul fără niciun rost, dacă te ȋntâlneai cu vreun director şi te ȋntreba ce faci? Aşa, dacă aveai nişte dosare ȋn mână nu te ȋntreba nimeni nimic, se vedea că ai treabă. Doamna Nini punea dosarele pe un colţ de birou, se aşeza liniştită pe un scaun şi lua ceştile la rând. Domnişoara Otilia, să ai grijă la o femeie cu părul lung şi creţ, că-ţi vrea răul şi te vorbeşte pe la spate. Doamna Mariana, ce-o fi cu ăla micu’? Ȋl văd cu nasu-n batistă, să nu fi răcit pe la şcoală. Domnişoara Simona, pleci la drum lung, pe un râu mare. Aşa se vede ȋn ceaşcă, uite aici râul şi aici barca sau vaporul şi aici eşti dumneata, cu pălărie, ca o artistă de cinema, dacă-aş fi ȋn locul dumitale m-aş interesa de bilete de la ONT sau de la sindicat.

Ştie ea ce ştie, ziceau fetele oftând după ce ieşea doamna Nini pe uşă. O ajuta şi zaţul de cafea, o ajuta şi prietenia la cataramă cu secretara directorului general, că pe sub ochii ei treceau multe şi ştia tot ce mişcă ȋn instituţie. Dar uneori ȋmi spun că doamna Nini chiar avea dar de ghicitoare şi vedea ea cumva viitorul ȋn firele alea de negreală.

Ca atunci când a luat o ceaşcă, s-a uitat lung ȋn ea şi a ȋntrebat:

– Da’ asta a cui e?

– A lui Fane, au zis fetele, am ȋntors noi şi ceaşca lui.

– Apăi mi se pare c­ă ȋn curând o să jucăm la nuntă, domnu’ Ştefan. Ei, nu te mai ȋnroşi atâta. Ia uite ce brad frumos ȋţi pică, e ȋntins pe juma’ de ceaşcă, uite-l, de aici şi până aici.

Eu am zis că nu cred ȋn treburile astea, fetele au chicotit, doamna Nini s-a uitat lung la mine peste teancul de dosare cu şină pe care le trântise pe biroul meu, a ridicat din sprâncene şi luat altă ceaşcă la citit.

– Domnişoara Viorica, dumneata o să ȋntâlneşti pe cineva la drum de seară. Nu-i văd faţa, să-ţi zic cum e, dar ȋţi face un mare dar. Uite-l, ce cutie cu funde ȋţi dă, o vezi? Aici, spre coada ceştii.

– Care drum de seară, doamna Nini, că acum cu ȋnchiderea de lună n-am timp de mers nicăieri, mă urc ȋn tramvai şi abia aştept să ajung acasă, să mă odihnesc.

– Ei, că tramvaiul n-o merge pe drum. Ce să zic şi eu acum? Dumneata faci ce vrei, da’ eu m-aş uita cu atenţie şi prin tramvai.

Ce să se uite, că ȋn ziua aia domnişoara Viorica nici nu s-a putut urca ȋn tramvai. A venit plin ochi, stăteau oamenii ciorchine pe trepte. Am zis să n-o las singură şi l-am aşteptat cu ea pe următorul. A venit şi ăla plin, şi al treilea la fel, până la urmă a zis că mai bine o ia pe jos până ȋn centru, că de acolo mai are şi un autobuz. Am mers cu ea, doar nu era s-o las singură, ȋncepea deja să se ȋntunece. Am ajuns ȋn centru şi când am trecut pe lângă Capşa am invitat-o la o prăjitură. Ȋi zicea Cofetăria Bucureşti pe atunci, ȋi schimbaseră comuniştii numele, dar bucureştenii tot de Capşa o ştiau. S-a codit Viorica ce s-a codit, dar până la urmă a zis da. Şi-a comandat o mascotă, am luat şi eu una, să văd cum e, că nu mai mâncasem niciodată. Eu ştiam doar de prăjiturile de la cofetăriile de cartier, negrese, amandine, savarine. Era bună mascota, ce să zic? Cu o cremă de cacao pe dinăuntru, cu stafide şi cu rom şi cu o crustă de ciocolată neagră pe deasupra. Ei, şi peste câteva zile am invitat-o iar pe Viorica la o prăjitură, după aia la un film cu Piedone, n-avea nicio legătură cu Piedone ăsta de la noi, era un comisar de poliţie din Napoli, ȋi prindea pe toţi ăia răi şi corupţi şi bătea la ei ca la fasole. Şi aşa, mai o prăjitură, mai o plimbare, mai un Piedone, până la urmă s-a adeverit ce prezisese doamna Nini, cu darul ȋntr-o cutie cu funde, când am cerut-o ȋn căsătorie pe Viorica şi i-am dat inelul, şi cu bradul şi cu nunta. Ce chef a fost atunci! Le-am invitat şi pe colegele de birou, şi pe şefa de departament, şi pe doamna Nini, bineȋnţeles, care le-a citit domnişoarelor de onoare ȋn cafea şi ȋn anii care-au urmat s-au jurat toate că s-a ȋmplinit tot ce le ghicise ea la nunta noastră.

Bine, dom’le, şi acum eu ce mai fac? Mai e până la două. Internetul nu merge, hârtiile sunt ȋn ordine, am pus ȋn cutii ce e de luat acasă, poate ar fi bine să-l chem pe Nicu să pună totul ȋn maşină. Gata, ȋncă un drum spre casă şi s-a terminat şi cu maşina cu şofer. Dar dacă tot ȋl chem, mai bine ȋi zic să scoată maşina, să mai dăm o tură prin oraş. Aş putea să merg la Capşa, să-i iau Vioricăi nişte mascote. Să vezi ce-o să se bucure când m-o vedea cu ele.

S-au făcut deja doi ani de când s-a pensionat Viorica. Nu pare să-i fie urât la pensie. Ȋşi găseşte tot timpul ceva de făcut. Ȋntotdeauna i-a plăcut să ȋncerce lucruri noi. Cu calculatoarele, tot ea a fost prima. Trecuseră vreo zece ani de la revoluţie şi se tot zvonea ȋn instituţie că or să aducă nişte calculatoare, că o să se schimbe tot sistemul. Eu nici nu voiam să aud, o cheltuială inutilă, le explicam tuturor, păi nouă ne arde de aruncat banii pe toate prostiile când prin ferestre bate vântul şi toată mobila e de pe vremea lui Pazvante, nu poţi să te aşezi pe un scaun fără să te zgârii ȋntr-o aşchie sau să-ţi rupi pantalonii ȋntr-un cui. Şi closetele sunt cum sunt, nu numai că nu mai sunt capace şi e o mizerie de nu-ţi vine să intri, dar s-a mai desprins şi un pisoar din perete şi i-a căzut lui Căpraru pe picior, a stat nenorocitul două luni ȋn ghips.

Eu mă ţineam tare, dar Viorica m-a anunţat ȋntr-o zi că ne ȋnscrisese pe amândoi la un curs.

– Fane, orice-ai zice tu, aşa nu mai merge, mi-a zis. Ăştia iau ȋn serios treaba cu calculatoarele. Dacă nu ne punem şi noi la punct, nu ne mai promovează nici naiba. Las’ că nu moare dosarul cu şină dacă ȋnvăţăm şi noi să facem un tabel ȋn icselu’ ăsta al lor.

– Şi cu doamna Nini şi cu bietele dactilografe cum rămâne, măi Vio? Păi dacă facem noi totul, pe ele n-o să le dea afară? O să le avem pe conştiinţă.

– Doamna Nini oricum se pensionează. Şi dactilografele s-au ȋnscris primele la cursurile de calculator. De la ele am adresa şcolii.

– Adică să ne ducem noi, la vârsta noastră, să stăm ȋn bancă cot la cot cu mucoşii ăştia?

– Vrei să te conducă un mucos din ăsta pe tine sau tu pe el?

Dom’le, dacă a pus problema aşa, ce era să mai zic? Am mers la cursuri, am ȋnvăţat cum e cu word şi cu excel, cum să faci un tabel, cum să dai copy-paste. A avut dreptate Viorica. Ne-au promovat şi pe noi doi, s-au aranjat şi dactilografele bine, a supravieţuit şi dosarul cu şină.

Când s-a pensionat şefa de departament, m-au trecut pe mine ȋn locul ei, ȋn cămăruţa cu aerotermă. Aveam deja patruzeci şi cinci de ani. Nu se mai făcea economie la energie, dar căldură ȋn birouri tot nu era. Păi dacă ţevile caloriferelor se ȋnfundaseră cu rugină, pe unde naiba să mai vină căldura? Şi bani de ȋnlocuit instalaţia ȋn toată hardughia asta de clădire de unde să fie, dacă se dusese tot bugetul instituţiei pe calculatoare? Tot atunci au mutat-o şi pe Viorica la altă direcţie. La ȋnceput m-am supărat, că mi-ar fi fost bine să am pe cineva de ȋncredere ȋn departament. Lasă, Fane, e mai bine aşa, a zis ea. Ne vedem destul acasă ȋn fiecare zi.

A fost şi mai bine, a fost şi mai rău. A fost cât pe-aci să fie foarte rău. Sau foarte bine, că dacă nu s-a ȋntâmplat, n-am cum să ştiu cum ar fi fost. Că ȋn locul ei au adus-o pe domnişoara Sabina, care abia terminase facultatea şi era frumoasă de pica. Şi elegantă şi fâşneaţă, dacă o vedeai nu-ţi mai luai minţile de la ea. Parcă şi dosarele cu şină străluceau de bucurie când ţi le aducea ea pe birou şi ȋţi zâmbea aşa, ştrengăreşte.

Prima oară s-a culcat cu mine la Poiana Braşov. La un team building organizat de ăia de la personal, HR cum ȋi zice acum, special pentru departamentul nostru, cică să ne cunoaştem mai bine. Păi cu majoritatea lucram ȋn acelaşi birou de douăzeci şi cinci de ani, ştiam şi cu ce unguente se dădea soacra fiecăruia la crizele de sciatică. Dar dacă ne-a trimis HR-ul la munte pe banii instituţiei, eram proşti să refuzăm? Am zis mulţumesc frumos şi ne-am dus. Ni s-au dat camere răspândite prin tot hotelul. Ne-am nimerit numai Sabina şi cu mine pe etajul ăla, ba chiar ȋn camere alăturate, puteai să treci dintr-un balcon ȋn altul. De fapt, nu se nimerise aşa. Domnişoara Sabina era braşoveancă şi o cunoştea pe recepţioneră, fuseseră colege de şcoală.

După team building am ȋnceput să ne vedem ȋn câte un week-end pe furate, pe la munte. Stăteam la câte o pensiune mai izolată şi aproape nu ieşeam din cameră. Nu că pentru plimbări la aer curat am fi mers noi acolo, dar oricum era mai bine să fim discreţi. Vioricăi ȋi ziceam că merg la nişte cursuri de management, că alea erau la modă atunci. Ȋmi cumpărasem nişte cărţi, mai căutam şi pe internet, deşi pe vremea aia nu prea găseai mare lucru. Făceam conspecte, mai copiam una-alta, puneam totul frumos ȋn dosare cu şină şi veneam cu ele acasă duminica seara, ca să vadă nevasta că era treabă serioasă la cursurile alea. Ce-i drept, tot copiind şi tot conspectând, m-am trezit că am ȋnvăţat tot felul de chestii care mi-au fost de mare folos după aia ȋn carieră.

După vreun an Sabina s-a mutat de la noi din departament. A luat-o unul din directori secretară la el. Asistentă, cum se zice acum. După aia n-a mai vrut să vină cu mine ȋn niciun week-end. Mi-a zis că era prea ocupată, că sâmbăta şi duminica lua ore de engleză. Ieşise deja doamna Nini la pensie, altfel i-ar fi ghicit şi ei de brad şi de dar ȋn cutie cu funde şi de jucat la nuntă. Că n-au trecut câteva luni şi s-a aflat că Sabina se mărita cu noul ei şef. La nuntă nu m-am dus, nici n-am primit invitaţie. Ȋn week-endul ăla am plecat cu Viorica ȋn Franţa, să vedem Parisul, că noi nu ieşiserăm niciodată din ţară până atunci. Ne-am ȋntors după o săptămână şi atunci am aflat că Sabina ȋşi dăduse demisia. După câteva zile a venit să-şi ia la revedere de la colege şi s-a nimerit să fiu şi eu acolo. Am schimbat două vorbe, trei banalităţi şi asta a fost tot. De atunci n-am mai văzut-o niciodată.

Uite şi Capşa. Da’ ce coadă e! Nu m-aş fi gândit. Ia să iau eu şi nişte jofre pe lângă mascote. A citit Viorica ȋntr-o carte pe care a primit-o de Crăciun că un cofetar de la Capşa a inventat jofrele ȋn cinstea unui general francez din Primul Război Mondial, unul Joseph Joffre. M-am uitat şi eu ȋn carte la poza lui. Un tip cam de vârsta mea şi tot aşa ca mine, rotund la faţă, cam burtos, se vede că ȋi plăceau şi lui prăjiturile. Mi-am tot zis să caut pe internet sau ȋn enciclopedie, să văd ce-a făcut Joffre ăsta ȋn război şi ce treabă avea el cu Capşa, dar uite că nu mi-am făcut niciodată timp.

Ce ţi-e şi cu Capşa asta! Parcă nu s-a schimbat nimic aici de când am venit prima oară cu Viorica. A trecut o viaţă de om, nimic pe lumea asta nu mai e ce-a fost, doar ei fac aceleaşi mascote şi jofre şi profiteroluri. Sau poate doar mi se pare mie că sunt la fel, că doar nu te poţi ȋntoarce ȋn timp să verifici. Şi nici nu ai prăjiturile arhivate, să deschizi un dosar şi să zici, uite, dom’le, aşa gust aveau mascotele ȋn ’82 şi aşa erau ȋn anii ’90 şi să le compari cu astea de acum. Şi memoria ȋţi joacă feste, nu poţi să te bazezi pe ea, de aia e bine să ai totul pus bine la arhivă.

Doar că vii aici şi ţi se pare că te-ai ȋntors ȋn timp. Acolo ȋn colţ sunt doi tineri, stau cu prăjiturile neatinse ȋn faţă şi abia ȋşi ating degetele pe lângă paharele cu limonadă. Aşa eram şi eu cu Viorica, doar că pe vremea aia beam cico, nu fresh de portocale. Şi femeia de la masa de lângă fereastră parcă ar fi Sabina. Stă cu spatele spre mine, nu pot să-i văd faţa, are altă coafură, dar, nu ştiu de ce, ȋmi aminteşte de ea. Cine ştie cum o mai arăta Sabina acum. Trebuie să aibă şi ea patruzeci şi cinci de ani. Poate nici nu ne-am mai recunoaşte unul pe altul dacă ne-am ȋntâlni din ȋntâmplare pe stradă.

Acum ceva vreme am auzit că divorţa. O căinau fetele la serviciu, că o lăsa bărbatul după atâţia ani de căsnicie. Şi culmea, nici măcar pentru una mai tânără, cum se ȋntâmplă de obicei. Cică voia să se ȋnsoare cu marea lui dragoste din liceu. Ce poveste şi aia, dom’le. Telenovelă sud-americană combinată cu sarmale cu mămăliguţă. Fata emigrase cu părinţii după revoluţie, ajunsese ȋn Argentina sau ȋn Brazilia, nu mai ştiu, şi se măritase acolo cu un industriaş sau crescător de vite sau ce-o fi fost, un mare mahăr oricum. Şi după nu ştiu câţi ani bogătaşul a murit sau a divorţat sau cine ştie ce s-o fi ȋntâmplat cu el. Cert e că femeia s-a ȋntors ȋn România cu o ditamai averea, şi-a deschis un restaurant şi, ce să vezi, pe cine recunoaşte ȋntr-o zi, aşezat la o masă şi supărat că ȋntârzia mâncarea? Pe iubitul ei din tinereţe, nimeni altul decât bărbatul Sabinei.

Uite, dom’le, cum se ȋntoarce roata, mi-am zis atunci. Recunosc, ȋi purtam pică Sabinei, doar mă lăsase pentru unul mai mare ȋn rang, dar, când am auzit că divorţează, m-a apucat aşa o tristeţe, o nostalgie, de nu-mi mai veneam ȋn fire. M-am gândit să ȋi dau un telefon, să-i propun să ieşim la o cafea, doar aşa, să stăm de vorbă. Ȋmi tot repetam ȋn cap ce aş fi vrut să ȋi spun. Că ȋmi lipsise. Că nimic nu mai fusese la fel după ce plecase ea din instituţie. Să-i zic de week-endul ȋn care plănuisem să mergem la Lacul Roşu. Că mă hotărâsem să divorţez şi să o cer de nevastă.  Ȋi luasem un medalion, o steluţă, un fluturaş, nici nu mai ştiu cum era. Mă gândisem că nu se cădea să-i iau un inel ȋnainte să termin cu divorţul, dar voiam să poarte ceva de la mine. Voiam să o duc cu barca pe lac şi să i-l dau acolo, doar că ea n-a mai venit. Am conspectat jumătate de manual de management ȋn zilele alea două, că nu puteam să mă ȋntorc la Bucureşti mai repede, ar fi intrat Viorica la bănuieli. Şi după aia s-a ȋntâmplat tot ce s-a ȋntâmplat. Până la urmă n-am sunat-o. Nu mai aveam numărul ei de telefon şi nu mi-a venit să-l cer de la fetele de la birou. Mai ales că acum nu o mai căina nimeni. Se aflase că îi lăsa bărbatul o avere frumuşică, apartament mare, bani ȋn cont, bijuterii, numai ca să-i acorde repede divorţul şi să-şi vadă fiecare de viaţa lui.

Aşa, patru mascote şi patru jofre. Ca s-o zic pe-a dreaptă, nu prea cred că mascotele au rămas la fel ca ȋn tinereţea noastră. Parcă e umplutura altfel şi parcă sunt şi mai mici. Sau poate mi se pare. Uite că nu mai e nici femeia la masa de lângă fereastră, o fi plecat cât eram eu ocupat să plătesc. Asta-i viaţa, ce să-i faci? Dacă Sabina ar fi venit atunci la Lacul Roşu, poate aş fi avut o căsnicie bună cu ea, dar atunci ce s-ar fi ȋntâmplat cu Viorica?

Habar n-am dacă Viorica a ştiut de Sabina sau nu. Nu mi-a zis niciodată nimic. Când am aflat că Sabina se mărită, m-am forţat să uit de ea. Ca şi cum aş fi ȋnchis un dosar şi l-aş fi trimis ȋntr-o arhivă undeva la capătul pământului. Dar uite că din arhive nu dispare nimic niciodată. Şi uneori apasă cineva pe un buton şi ȋntr-o clipă, pe neaşteptate, apare ȋn faţa ta ceva ce credeai că a dispărut cu totul şi te răscoleşte până ȋn adâncul sufletului. De-asta urăsc eu aşa computerele. Prea e totul la un click distanţă, cum zic ăştia acum.

– Ei, domnişoara Irina, s-a rezolvat cu internetul?

– Ce să se rezolve, domnu’ director? A sunat Dorin şi a zis că e atac cibernetic, ceva grav, au spart nişte hackeri sistemul şi au blocat tot. De-aia nu mai aveam acces nici la e-mail, nici la intranet, nici la nimic.

– Şi hackerii ăstia ce mama lor vor?

– Nu se ştie, n-au cerut nici bani, nici nimic. Doar că ne-au blocat tot.

– Vezi, domnişoara Irina, râdeţi dumneavoastră de dosarele cu şină, dar când aveam arhivele alea vechi nu se ȋntâmplau chestii din astea. Lui Gălăţeanu i-ai transmis?

– I-a zis Dorin direct. E gravă treaba, să ştiţi. Pe domnu’ director Gălăţeanu l-a convocat ministrul. A şi plecat.

– Ei, ȋmi pare rău pentru el, nici nu şi-a luat oficial postul ȋn primire şi are aşa necaz. Las’ că-mi povesteşte el ce şi cum când vine la petrecerea de la revedere.

– Nu mai are cum să vină, domnu’ director. Că ministrul plecase deja ȋn week-end la munte când s-a aflat vestea. E la Sinaia şi a zis că nu se ȋntoarce ȋn Bucureşti pentru atâta lucru. L-a chemat pe domnu’ director acolo, să vorbească cu el.

– Ei, ȋn cazul ăsta o să rămân nepus ȋn temă. Asta-i viaţa, domnişoara Irina, asta-i viaţa.

Da, asta-i viaţa, ce să faci? Munceşti o viaţă ȋntreagă ȋntr-un loc şi doar când pleci ȋţi dai seama că treaba merge ȋnainte şi fără tine. Ca şi cum n-ai fi fost niciodată acolo. Dar, la urma urmelor, de ce să-mi fac sânge rău? Las’ să se lupte Gălăţeanu cu hackerii acum, că şi eu am avut de rezolvat o mulţime de daravele la vremea mea. Uite, poate ȋmi fac timp să aflu ce a fost cu Joffre ăla. Sau să mai iau la mână dosarele de acasă. Sunt toate frumos aranjate ȋntr-un dulap, ţi-e mai mare dragul când ȋl deschizi şi vezi pe fiecare raft numai dosare cu şină, aliniate toate la milimetru. Doar că am şi uitat ce e ȋn multe din ele. Cine ştie câte lucruri inutile s-or fi adunat acolo ȋn atâţia ani, cum se adunaseră şi aici la birou. Că şi hârtiile sunt ca amintirile. Vrei să le păstrezi pe toate, fiecare ţi se pare importantă, dar ȋntr-o zi deschizi un dosar şi găseşti ȋn el doar nişte pagini ȋngălbenite, bune numai de aruncat la coşul de gunoi.

 

 

Bucureşti, 29 septembrie 2023