În primăvară a murit
la nouăzeci și doi de ani
bunicul meu, bunicul Vasile

când mori la nouăzeci și doi de ani
lumea zice eh, bine că a trăit atât
și a fost pe picioarele lui, nu s-a chinuit mult

dar nu e chiar așa, fiindcă golul rămâne
și cu cât trăiești mai mult, cu atât e golul mai mare
spre deosebire de mine, bunicul Vasile avea un prieten

eu nu mai am niciunul, dar el uite că avea
nea Victor, nouăzeci de ani, care în fiecare duminică
merge la el la mormânt și îi aprinde o lumânare

și poate lasă și o lacrimă acolo nea Victor
eu ajung mult mai rar, dar găsesc lumânările acolo
nea Victor merge greu, dar vine mereu la prietenul lui

și cine va aprinde o lumânare în urma mea
și cine va aprinde o lumânare în urma noastră
și când a trecut pe pământ timpul oamenilor?

înțelegeți ce vă scriu aici, sfârșitul?