Obișnuiesc să petrec destul de multe ore privind pe fereastra camerei mele. Apartamentul în care locuiesc se află la etajul al patrulea, situat pe colț, deasupra centrului orașului, mai exact locul de legătură între stația de tren, metrou, autobuz și troleu. Aceasta zonă este constant frecventată, ergo, niciodată nu ai liniște. Claxoane, înjurături, bătăi, pompieri, poliție și ambulanță, iar taxiurile tot timpul se infiltrează în această nebunie, făcându-și treaba ca și cum nimic din toate astea nu s-ar întâmpla de fapt.

Această zona a orașului niciodată nu doarme. Dacă nu ești obișnuit, zumzetul constant te poate înnebuni, îți poate da migrene de care greu mai poți scăpa. Dar mie îmi place, pe mine mă amuză. Agitația lor poate crea povești de viață uimitoare.

Mereu mi-am spus că vreau să încep să scriu o carte, dar nu am stofă de scriitor, așa că prefer să-i urmăresc din umbră.

Astăzi, ca aproape în fiecare zi, sunt singură în apartament. Mama și tata sunt la muncă, el este inginer, iar ea avocat. Ne întâlnim la micul dejun, iar apoi sunt pe cont propriu. Cum nu am foarte mulți prieteni, pentru că restricțiile sunt mai presus de prietenie, și bine impuse, iar toate filmele de la televizor sunt deja vizionate, unele chiar mai mult de o dată, mă plictisesc, așa că mă așez aici, pe scaun și mă uit pe fereastră, dar nu înainte să deschid puțin geamul, pentru a auzi și sunetele aferente.

O femeie cară o sacoșă, care pare grea, pentru că abia o ține deasupra solului cu brațul încordat, un bărbat plimbă câinele care merge haotic încercând să adulmece orice miros, de la mucurile de țigară aruncate pe jos, de la vomele alcoolicilor ori mâncarea neterminată și aruncată într-un colț sau pe lângă coșul de gunoi. O mașină de poliție face slalom printre pietonii ce traversează neregulamentar, sau care se opresc în fața altei mașini ce a pus frână brusc, pentru a-i salva viața, dar frustrarea celui ce trece pe roșu e mai presus. Am văzut zeci de degete ridicate-n aer, prin parbrizele grăbiților.

Momentan, este încă liniște, dar imediat cum se lasă seara, când întunericul îi dezbracă de haine, când bezna îi învăluie, realitatea iese la iveală, iar atunci se poate vedea realitatea dură a acestui loc.

Între timp, merg să-mi încălzesc ceva de mâncare. Mama mi-a lăsat totul pregătit în avans, pentru serile în care ea lipsește. Scot niște friptură din pui, o salată cumpărată de la magazinul de jos, deschid sertarul și-mi aleg tacâmurile, apoi îmi pun un pahar mare cu Cola și deschid televizorul.

Știri pe toate canalele. Nu mă pasionează. Ceea ce spionez eu în fiecare seară nu este ecranizat și oarecum e de înțeles, pentru că populația s-ar speria, dar eu nu. Pe mine mă încântă. Mai devreme am citit, obișnuiesc să citesc, iar lista de lectură pe care o avem pe durata vacanței de vară este lungă, așa că încep din primele zile. Îmi place să fiu la timp cu toate, deși deseori aleg cărți care mă pasionează, în care suspansul și frica îmi dau coșmaruri pe timp de noapte, în care orice zgomot mă face să tresar, iar umbrele provenite de la farurile mașinilor mă înspăimântă.

Mănânc fără grabă, am destul de mult timp la dispoziție. După ce termin merg să fac un duș, iar apoi îmi iau aparatul de fotografiat și cel video, îmi pun o pungă cu popcorn lângă mine și încă un pahar cu suc și încep programul de seară: realitatea crudă, așa îmi place să o numesc.

Deschid din nou geamul și las zgomotele și alarmele să-mi pătrundă-n casă. Chiar dacă s-a-nserat, totul se poate vedea destul de bine, datorită stâlpilor de iluminat public ce înconjoară zona.

Primul lucru pe care-l observ este o prostituată. Este îmbrăcată foarte sumar, într-o fustă scurtă și puțin crăpată într-o parte. Deasupra are doar un sutien. Hainele acestor femei sunt foarte murdare, altele prea uzate. Cât privește coafura și machiajul, nu le pot reproșa nimic, cu toate că multe dintre ele exagerează cu rujul de pe buze. Au senzația că cu cât dai mai mult, creezi falsul botox, dar în realitate este doar foarte neatrăgător.

Femeia aceasta are în mână o țigară din care trage cu nesaț, fumul răspândindu-se în aer, iar câteodată am senzația că ajunge până la mine, iar atunci îl inhalez cu plăcerea unei novice. Pe umărul drept este agățată o geantă minusculă, în care nu-mi pot imagina ce depozitează. Lângă ea, se află încă o femeie a străzii, dar care este băgată până la jumătate, prin geamul unei mașini oprite pe avarii. Cu un picior stă relaxată, iar pe cel de-al doilea și-l ține ferm, într-o poziție perfect dreaptă, iar posteriorul ridicat. Tocurile îi sunt foarte înalte, motiv pentru care este mai mult aplecată în jos, decât la nouăzeci de grade.

Pe trotuar, rezemat de stâlpul gării sunt doi aurolaci ce inhalează cu lăcomie dintr-o pungă de plastic, de parcă aceea ar fi ultima lor zi. Unul dintre ei se ridică în picioare și se duce lângă prostituata care pândește următoarea ei victimă. Pentru câteva monede și hârtii murdare este în stare să-și vândă trupul diavolului în orice fel cere el. Bărbatul se apropie de ea, fără să-și dezlipească buzele fierbinți de pungă, îi pune mâna pe fund ca și cum ea îi aparține pentru că el deține strada și haosul din ea, haos care se întâlnește și în mintea aburită de eterul inhalat. Palma lui este murdară. Se spune că doar privind încălțămintea cuiva, poți crea o poveste¹. Pantalonii sunt rupți în ambii genunchi, iar pe spate prezintă găuri mari prin care poți băga cu lejeritatea mâna. Părul îi este răvășit, probabil că a fost spălat doar la botez, atunci când i s-a etichetat un nume.

Femeia își întoarce întregul corp spre el, și fără să realizeze cine era în spatele ei, dar și poate pentru că este obișnuită cu astfel de abordări, își ridică brațul drept și îl lovește atât de puternic peste față că el se dezechilibrează. Gura i se dezlipește de pungă, capul este întors spre dreapta, iar picioarele, instinctiv, se dau câțiva pași în spate, dar nu de teamă ci probabil că abia atunci, pentru câteva secunde, realizează, aurolacul unde se află.

Fata agățată de geam se întoarce înapoi la postul ei, neavând succes nici în această seară. E ciudat cum câteodată dispare pentru câteva minute, maxim jumătate de oră din aria mea vizuală, apoi se oprește altă mașină, alt șofer nesătul sau doritor și pleacă din nou, dar nu am putut înțelege niciodată de ce asta se întâmplă doar în anumite seri. Își scoate din geantă un plic micuț. Nu îmi dau seama imediat ce e, dar la cum o văd că mestecă, realizez că e gumă. Poate i s-a reproșat că gura îi mirosea a ouă fierte sau a vomă recentă rămasă printre prinții nespălați și îngălbeniți. Oarecum, este ademenitor să o vezi cum plescăie guma, își menține aceleași mișcări chiar și atunci când vorbește cu colega ei. Gura i se deschide aproape de jumătate, iar când dinții se apropie, cumva falca de sus o ia prin surprindere pe cea de jos, prin învăluire, iar cuvântul pe care-l caut este că rumegă. Da, acesta e cuvântul. Îmi iau ochii de la cele două domnișoare, care ar trebui să-și găsească altă ocupație. Clar cu vocația asta lasă mult de dorit.

Privirea îmi este atrasă de sunetul produs de trenul care ajunge în stație. Fumul ce iese la suprafață de undeva din spatele gării și zumzetul oamenilor care îi trec pragul, parcă mai înfometați de viață ca niciodată, îi văd ieșind în grupuri, cum probabil că au și intrat. Cele două prostituate vor să iasă în evidență, aruncându-și cu aroganță părul mirositor pe spate, poate-poate chiar în acea fracțiune de secundă se află un bărbat în spatele lor care să simtă izul acela atrăgător și să le tragă de umăr, să le oprească din drumul fără țintă și să îl deraieze spre o cofetărie sau oriunde, dar nu locul în care se află. Câțiva puștani, zâmbesc inocent unul altuia. Gurile lor nu tac, iar în aceste clipe, tare mi-aș  dorit să pot citi pe buze. Ar însemna alte povești de scris. Cei vârstnici rămân în spate, fiind ultimii care coboară din tren, făcându-le loc celor în floarea vârstei, de teamă, , de durere sau poate chiar de gelozie. Le e frică de conflict, le e frică de orice discuție cu oamenii străzii pentru că un conflict înseamnă durere și poate provoca durere, iar  tot ce-și doresc ei este să ajungă acasă, unde, poate, îi așteaptă un câine înfometat sau o pisică ce din plictiseală, a distrus totul în jurul ei.

Când cei grăbiți ajung în dreptul aurolacilor și prostituatelor, îi evită, făcând un ocol vizibil, de metri distanță. O singură fată, care trage de un troler cu viteză, care este ori mai tupeistă, ori de-a lor, ori prea imbecilă, s-a gândit să-și facă loc chiar printre cele două prostituate. Una dintre ele este firav atinsă în umăr, dar suficient să se simtă atacată, prin urmare, o revoltă este pe punctul de a începe . Ce am observat este că, deși ei sunt pe treaba lor, în tabere diferite și dau de înțeles că nu se suportă, atunci când sunt atacați, sar toți.

Fata are părul roșu ce-i curge drept pe spate, ajungând până aproape de bazin. Este îmbrăcată cu o pereche de pantaloni scurți negri, o cămașă albă și pe umărul opus mâinii cu care trage de bagaj este atârnat un rucsac. Nu trec nici câteva secunde că o văd căzută la sol, iar femeia străzii gesticulează nervos ridicându-și mâinile în aer, abuzând periculos de cuvinte pe care nu am voie să le pronunț ori să le ascult. Trei aurolaci, care nu știu de unde au apărut, pentru că acum timpul o ia pe repede înainte, iar eu nu mi-am dezvoltat încă atenția distributivă, o încercuiesc. Pot realiza sfârșitul. E similar cu o carte proastă în care după primele pagini știi ce urmează să se întâmple, dar spre surprinderea mea, în seara asta dau greș. Sirenele poliției ce patrulau pe acolo puțin mai devreme se fac auzite, iar scena se disipă. Fug ca niște furnici, fiecare la locul lor protector, numai roșcata rămâne întinsă pe jos, stupefiată de răutatea locului în care a fost lăsată de un tren fără milă.

Îmi dezlipesc binoclul de ochi și mă dau jos de pe scaun. Știu că de acum acțiunea din fața blocului meu nu mai este de impact. Dar este încă devreme, iar eu mai am nevoie de adrenalină. Fac asta de luni bune, am pierdut numărătoarea. Știu pe unde trebuie să merg, știu locurile în care poliția nu se bagă orice ar vedea prin parbrizul lor, știu oamenii care te vor ataca și îi cunosc și pe cei pașnici.

Îmi dau jos papucii de casă care mi-au încălzit picioarele și-mi forțez degetele să se dezlipească unul de celălalt. Este vremea să ies din casă. Părinții mei vor ajunge în mai bine de două ore, dar am timp suficient pentru o plimbare.

Îmi iau pe mine o pereche de pantaloni scurți, negri la fel ca fata agresată și un tricou de aceeași culoare. Îmi acopăr părul cu o șapcă pentru a-l proteja de praful de pe străzi, caut cheia, trec prin bucătărie și ies pe ușă. O încui și verific de două ori. Cobor treaptă după treaptă fără a face zgomot. Am câțiva vecini care sunt puși de tata să verifice vizorul dacă se aud zgomote, apoi împing cu putere ușa principală și sunt liberă, sunt expusă.

Mă îndrept spre strada paralelă de locul vizionat. Este întunecată și rar vezi călători pe aici la ora asta. Uneori sunt câțiva cerșetori. Hârtia igienică folosită și ambalajele de mâncare țin companie zidurilor călduroase, o pisică îmi taie calea, iar din dreapta mea, dintr-o parcare subterană închisă se aud șoareci. Continui să merg, aud doar pașii mei și respirația sufocantă. Mă opresc în fața unui om al străzii ce doarme profund pe o pilotă albastră murdară și ruptă pe alocuri. Lângă el are o carte cu cotorul în sus, o sticlă de cola goală și un sendviș pe jumătate mâncat.  Îi văd doar capul și o mână scoasă de sub veșmânt. Degetele îi sunt murdare și noduroase. Traversez și rămân în fața ei câteva minute bune. Mă las pe vine și o ating. Aș vrea să îi preiau povestea, să știu ce gândește, să-i cunosc trecutul și prezentul, pentru că viitorul e prea ușor de vizionat.

Sătulă de această seară, care mi-a adus pentru prima dată satisfacția după care tânjeam de atâta timp, traversez din nou strada și ajung aproape de blocul meu. Zona este luminată, nu puternic, dar suficient cât să-mi observ mâinile. Sunt pătată, iar asta mă exasperează. Urăsc murdăria de orice fel. Urăsc să simt că am preluat mirosul specific lor. Urăsc să știu că nu am părul perfect aranjat sau că lucrurile nu-mi sunt rânduite într-o ordine clară. Și urăsc haosul, deziluzia, prostia și sărăcia, iar lumea este plină de așa ceva.

Alerg pe scări fără să-mi mai pese de zgomote, introduc cheia în broască și descui. Merg în baie, mă spăl pe mâini și apoi intru la duș. Mă eliberez de sângele ce a avut impertinența să-mi păteze chiar și hainele negre. Oftez cu aviditate.