Întâi a ridicat ochii. Apoi fruntea. Umerii. Pieptul. Pe urmă s-a ridicat cu totul. Umbra i s-a întins, lungă, peste pietre, peste oameni, peste copaci. O umbră întunecată care a aruncat pergamentul în noroi și și-a întins mâinile spre oameni.

Visase. Visase! Visase un vis negru, cu picături groase de noapte care veneau de undeva de jos, ieșeau ca iarba primăvara, creșteau, se rotunjeau, după care se desprindeau de locul în care apăruseră și începeau să urce, dar nu urcau ca fumul, ca ceața, nu! urcau ca o ploaie care cădea de jos în sus, ploua din adâncuri, din întuneric, din iad, ploua negru și nu se mai vedea nimic decât noapte, cea mai neagră noapte, ajutor! strigase Manole în vis, ajutor! urlase și se aruncase în genunchi și nu știa cât rămăsese acolo, după cum nu știa nici dacă avea ochii deschiși sau închiși, întunericul de afară era la fel ca întunericul de sub pleoape, ajutor, implorase și începuse să plângă, și lacrimile i se amestecaseră cu noaptea, întâi o lacrimă, apoi încă una și încă una, lacrimile i se topeau în bezna din jur, a plâns cât a plâns, iar după o vreme și-a dat seama că nu era singurul care plângea, mai plângea cineva iar cineva-ul ăla nu plângea ca el, cineva-ul plângea cu lacrimi de lumină și fiecare lacrimă de lumină înghițea o picătură de beznă, lacrimă după lacrimă, picătură după picătură, până când picăturile au fost mai puține ca lacrimile și totul a început să se lumineze iar în lumina aia, ochii lui Manole s-au deschis și a început să se uite, și tot uitându-se el așa, a văzut-o pe Maica Domnului, da, da, chiar pe Maica Domnului care stătea lângă el și plângea ca el, numai că lacrimile ei nu erau de apă, ci de lumină, ajutor, a zis Manole și a vrut să mai plângă, dar nu mai avea lacrimi, ajutor, a șoptit el chiar și așa, fără lacrimi, ajută-mă, Maica Domnului, s-a rugat, și Maica Domnului s-a îndurat de el, păcătosul și i-a spus și ea, la fel ca bătrânul cu clopoței, că trebuia să facă jertfă, jertfă de sânge, jertfă de carne, jertfă din inima inimii lui, atât i-a spus și s-a topit în lumină, iar el, căzut acolo în acea strălucire nelumească, el a știut dintr-odată, a înțeles fără să-i mai spună nimeni, și când și-a dat seama ce era inima inimii lui, inima lui de carne a început să-i bată tare, tare, la fiecare bătaie, din inimă îi țâșneau scântei de lumină care se uneau unele cu altele și formau săgeți lungi aprinse, ca fulgerele de pe cer noaptea pe furtună, până când în jurul lui, cât vedea cu ochii n-a mai fost nimic decât un cer de fulgere care-l străpungeau și-l ardeau, dar el știa că ele nu-i puteau atinge decât carnea și sângele,

dar ce era carnea?

ce era sângele?

erau noapte și întuneric, iar de noapte și de întuneric era plină lumea, pe când lumina! ah, lumina! lumina era puțină și n-o aduceau decât lacrimile Maicii Domnului și inima inimii omului, iar soarta lui era să-și deschidă inima inimii și să lumineze cu ea în beznă, să lumineze și să vadă și să știe

că sângele

și carnea

trebuiau zidite în întunericul din care se născuseră, ca lumea toată să se umple de lumină iar ei, oamenii lui cei care-i ascultaseră visul până atunci, ei, oamenii lui, degeaba îi întorceau spatele, dădeau din mâini a lehamite și se duceau să adune pietrele, mai bine ar fi făcut să se adune lângă el și să jure că o să uite de carne și sânge, c-o să închidă în zid întunericul, ca să vadă cu toții, în sfârșit, după atâta amar de beznă,

lumina.