Un zgomot asurzitor îmi explodează în urechi când mă lovesc de suprafața rece, toată lumea se transformă într-un haos lichid și întunecat, iar apa mă înghite într-o clipă.

 

Deschid ochii cu greu, simt usturimea sărată cum îmi străpunge ochii. Mă zbat instinctiv, dar în zadar. Brațele taie prin apa fără rost, iar picioarele lovesc în gol. Încerc să-mi găsesc un echilibru, dar corpul meu se rotește necontrolat. Văd cum lumina incepe sa se frângă in sute de cioburi deasupra mea și mă scufund tot mai mult. Negreala apei pare să mă tragă tot mai adânc de fiecare data cand mă zbat sa urc. Îmi simt hainele cum atârnă atat de greu, lipite de piele, transformând fiecare mișcare într-o luptă.

 

Încă mai zăresc suprafața printre apa învolburată și inima mea începe să bată tot mai repede cu cat mă lupt mai tare. Un val mă lovește cu putere și mă arunca tot mai adânc în întuneric, panica îmi sfâșie fiecare celulă, iar gura mi se deschide involuntar. Nu mai aud nimic altceva in afara timpanului care se izbește cu putere vrând să explodeze. Apa rece îmi invadează gura, îmi astupă nările și îmi inunda plămânii. Pieptul începe sa mă doară, iar cu fiecare secundă care trece îl simt cum devine o rană deschisă încercând să-mi țin respirația. Gâtul mi se strânge, încerc să țip, dar tot ce reușesc este să scot un gâlgâit înfundat a ceea ce ar fi trebuit să fie un țipăt. Plămânii mei încep sa ardă și îi simt arzând mai tare decât cele mai ascunse colțuri ale iadului.

 

Nu știu cât timp a trecut. Un minut? Zece minute? Nu știu nici cât timp mai am. Pentru mine acest moment este o eternitate. O eternitate de agonie rece și sufocantă ce nu se mai termină niciodată. Singurul lucru ce-mi mai alină agonia este gandul la Sebastian. Vreau sa mă gândesc numai la el în ultimele mele clipe. Îmi simt inima cuprinsa de regret pentru că nu voi mai prinde nici măcar o clipă să îi privesc chipul, nici o alta îmbrățișare sau un alt sărut. Mai sunt două săptămâni până aș ajunge acasă și, în sfârșit, după atâta muncă, avem suficient pentru ne închiria spațiul pe care l-am găsit în oraș pentru a ne putea deschide propriul nostru studio. Acum mă cuprinde o teroare cumplită pentru că nu am ocazia să-mi iau la revedere, să-i spun cat de mult înseamnă pentru mine și cât de mult îl iubesc.

 

Nu mai am putere, brațele îmi devin grele, iar picioarele încetează să mai lovească. Mișcările mele disperate acum s-au transformat într-o plutire lentă și amorțită. Lumina de la suprafața se îndepărtează, sau poate eu mă îndepărtez de ea. Nu mai știu. Nu mai simt nici frigul, nici frica, nici regretele. A rămas doar liniștea întunecată care mă revendică încetul cu încetul.

 

În jurul meu întunericul este viu, mă înfășoară și mă trage treptat spre el să mă alătur lui. Pana și chipul lui Sebastian devine din ce în ce mai vag până când este înghițit de întuneric cu cât mă afund mai mult. Ultimul lucru pe care îl mai văd este o rază subțire de lumina care se dispersează deasupra mea.

 

Apoi, nimic.

 

Dintr-o dată mă ridic speriată țipând și căutând disperată cu mâinile în aer.

 

Inspir.

Expir.

Inspir tot mai adânc și expir.

 

Îmi șterg fața convinsă că va fi udă, dar spre surprinderea mea este complet uscată. Mă uit în jurul meu și mă aflu într-o camera complet albă pe un pat. Pereții, podeaua, tavanul, totul este atat de alb încât mă dor ochii. Și totuși, nu există nici ferestre și nici uși. Ce este acest loc? Este doar o cameră complet albă și goală, iar atunci observ în partea opusă a încăperii un bărbat care stă pe scaun uitându-se spre mine. Nu pare tânăr, dar nici bătrân, poarta un costum alb, iar mâinile îi sunt împreunate pe genunchi. Chipul lui pare atât de obișnuit încât dacă l-aș fi întâlnit pe stradă probabil l-aș fi uitat în secunda următoare.

 

-Îți amintești când erai pe puntea vasului, Miriam?

 

Simt cum stomacul mi se strânge, iar fragmente de imagini îmi străfulgeră mintea: puntea luminata, muzica, râsetele împrăștiate de vânt și mirosul sărat al oceanului. Îmi amintesc subtil cum stăteam pe punte sprijinită de balustradă uitându-mă la poza lui Sebastian din pandantivul meu. Asta este tot ce reușesc să îmi amintesc prin ceața din memoria mea. Clatin ușor din cap în semn dezaprobator, iar vocea bărbatului este calmă, aproape lipsită de orice emoție.

 

-Cerul s-a schimbat brusc, iar vasul a fost lovit de o furtună neașteptată. Norii au înghițit luna, vântul a început să urle printre balustrade și catarge, iar valurile deveniseră ziduri mari de apa, fiecare izbind vasul cu o forță incredibilă. Mobilierul de pe punte se mișca de pe-o parte pe alta, paharele se spărgeau, iar oamenii cădeau unii peste alții alergând și încercând să ajungă în interior.

 

Respirația mi se intensifică și inima începe să se lovească puternic de piept ascultând relatările bărbatului.

 

-Vântul începuse sa se intensifice, iar tu te țineai atât de strâns de balustradă încât îți amorțiseră degetele. Apa te lovea puternic cu fiecare val și abia dacă mai puteai vedea câțiva metri în față. Vasul s-a clătinat din nou, ai alunecat pe puntea udă, iar atunci a venit ultimul val. Nu era un val obișnuit, era un perete întreg de apă ce s-a ridicat deasupra vasului și a acoperit tot cerul.

 

Deschid larg ochii către el și am simțit cum mă cuprinde o spaimă teribilă.

 

-Ai avut timp doar cât să întorci capul, apoi te-a lovit. Forța apei te-a smuls de pe punte de parcă nu ai fi cântărit nimic. Ai fost ridicată și aruncată peste balustradă înainte să poți sa te mai prinzi de ceva.

 

Îmi duc mâna la gură și aproape că pot simți impactul. În acest moment îmi amintesc. Îmi amintesc apa neagră și rece. Îmi amintesc valurile atât de înalte încât am jurat că Leviatanul însuși a venit să mă ia prizonieră adâncurilor peste care domnește.

 

-Ai încercat să înoți, dar de fiecare dată când te apropiai de suprafața un alt val te împingea înapoi.

 

Bărbatul mă privește fără vreo urmă de simpatie sau compasiune, doar cu o liniște apăsătoare și așteptând să spun ceva.

 

-Unde mă aflu? Întreb speriată.

 

Pentru prima oară îmi zâmbește.

 

-Te afli într-un loc în care timpul nu există. Un loc în care totul și nimic exista în același timp. Un loc între ultimul tău gând și ultima ta suflare.

 

Rămân încremenită și am senzația că pereții se strâng în jurul meu, iar goliciunea camerei devine tot mai apăsătoare. Bărbatul se ridică de pe scaun, face câțiva pași până ajunge în fața mea.

 

-Unii aleg să se agațe de ultima scânteie de viață.

 

Își înclină ușor capul.

 

-Alții renunță, lasă întunericul să-i tragă înapoi și să-i devoreze.

 

Ochii lui se lovesc intens de-ai mei, iar privirea lui nu se desprinde de a mea. Îmi încleștez degetele cu putere în jurul pandantivului și îi șoptesc numele lui Sebastian ca pe o rugăciune.

 

-Așa ca spune-mi, tu ce vei alege?

 

Își întinde mâna spre mine.

 

-Să lupți mai departe sau sa te scufunzi în abis?

 

Închid ochii și pot deja să văd atât de clar casa în care locuim, îl vad pe Sebastian cum mă așteaptă cu un buchet de flori în pragul ușii, pot sa ii vad zambetul copleșit de emoție.

 

-Vreau să lupt. Vreau să trăiesc! Întind mâna către a lui și o strâng cât de tare pot.

 

-Atunci luptă, Miriam!

Bărbatul dispare subit din fața mea, iar într-o clipită, camera albă este complet inundată de apă.