Mie îmi place să locuiesc singură. Dimineața mă duc în bucătărie și aprind televizorul. Volumul televizorului e întotdeauna la douăzeci și trei – dacă îl ridic, din greșeală, să zicem, la douăzeci și patru, atunci vecinii vor auzi și ei televizorul, iar vecinilor le place să audă alte zgomote de la vecini. Așa că am grijă să nu greșesc. Fierb cafeaua, în aceeași oală în care fierb în fiecare dimineață cafeaua. Torn cafeaua cu polonicul în aceeași cană în care torn cafeaua în fiecare dimineață cu polonicul. Până se răcește, fac doi pași spre fereastră. Acolo mă urc pe scaun, să pot ajunge cu mâinile deasupra vitrinei, unde țin florile. Le șterg praful de pe frunze cu o batistă, în timp ce le spun ultimele noutăți. În dimineața aceea, îmi amintesc că le-am spus așa: Plouă. Azi-noapte am visat un lup care păzea o casă. Casa era galbenă, lupul cenușiu. În casă era un mort. Cobor, îmi beau cafeaua și mă uit în continuare la știri. Pe urmă spăl vasele – o cană, o linguriță de argint, un polonic și-o oală primite de pomană; mătur bucătăria, închid televizorul și caut numele sfinților în calendar. Le trec în creion la mine pe caiet, unde am un tabel cu zilele de naștere și altul cu zilele de pomenire.

În dimineața aceea, a sunat telefonul și, din greșeală, am rupt vârful creionului în ascuțitoare. M-am repezit pe hol, am luat geanta agățată-n cuier – singura mea geantă – și l-am găsit acolo, sub teancul de facturi. Până să răspund, m-am uitat pe vizor, pentru că sunt mulți oameni cărora le place să asculte pe la uși – mai ales vecinilor. Nu cunoșteam numărul. De altfel, eu nu sun pe nimeni, niciodată, și nimeni nu mă sună pe mine. Pentru o clipă, m-am gândit pe ce trebuie să apăs ca să răspund, deși ar fi fost o soluție bună să nu răspund deloc și ar fi fost o soluție și mai bună să nu am telefon mobil.

-Alo, bună ziua, doamna Irina Hisic? După voce, era femeie.

-La telefon.

-Îl cunoașteți pe Ștefan Negumereanu?

Mi-au apărut în fața ochilor umerii proaspăt mângâiați ai mamei, covorul de sticle și pereții căptușiți de icoane.

-A murit ieri dimineață. Înmormântarea e mâine, la cimitirul Buna Vestire, ora 12. Dacă vreți să veniți, bine, dacă nu, treceți măcar să-i luați lucrurile. Politica azilului. Deci, veniți? Ca să vă notez.

-Da, numai că…

-Vă trimit un mesaj cu adresa.

-Da, numai că nu-nțeleg de ce m-ați sunat tocmai pe mine.

-Doamnă, sunteți singura trecută la date de contact în caz de deces. Eu mi-am făcut datoria. Politica azilului. N-ați spus că-l cunoașteți? Mă rog, nu cred că v-am văzut pe-aici. Sau ați mai fost?

-N-am…

-Da, ați avut treabă, am înțeles. Ne vedem mâine. A, și stați liniștită, pentru de-ăștia fără familie, cheltuielile sunt trecute în bugetul local. Politica azilului. La revedere.

-N-am știut că e la azil, am spus, dar mi-am dat seama că vorbeam singură.

Dacă ții zahărul într-o cutie de metal și într-o zi se termină zahărul, poți trăi o viață întreagă cu gândul că mai e zahăr în cutie. Tot ce trebuie să faci e să nu mai deschizi niciodată cutia. Asta am învățat atunci când a murit mama, acum mai bine de zece ani. Am pus telefonul în geantă, m-am uitat încă o dată pe vizor, și m-am întors în bucătărie, unde, îmbulzite deasupra vitrinei, florile așteptau numele sfinților. M-am urcat pe scaun și le-am ciupit urechile uscate. A murit Ștefan, le-am spus, și noi nu mai avem nicio candelă.  Norii se îngrămădeau pe cer ca la pomană, cu obrajii lor caraghioși, păcăliți de soare. Am deschis fereastra și i-am lăsat să-mi răcorească fruntea, bucătăria, holul și amintirea mamei zâmbind pe fotoliu, în casa lui Ștefan. Cutia de zahăr avea pe marginile interioare un drum înghețat și totuși mirosea a parfumul unei vieți de demult, în care toate lucrurile erau învelite într-o lumină caldă.

Până să plece tata, maică-mea mă lua cu ea atunci când se întâlnea cu Ștefan. Fuseseră colegi la teatru, înainte să renunțe la tot ca să mă crească pe mine și să-l asculte pe tata. Casa lui  avea covoarele acoperite de sticle goale și oricât aș fi încercat să le ocolesc, tot mai spărgeam câte una. Însă maică-mea n-apuca să mă certe, pentru că Ștefan deschidea repede altă sticlă de vin, iar când se termina, o trecea de câteva ori sub jetul de apă și-o așeza pe covor, în locul celei sparte. La un moment dat, mama se uita la ceas cu buzele învinețite de râs, se întorcea la mine și-mi spunea să fiu cuminte. Apoi îl lua de mână pe Ștefan și mergeau în camera alăturată, unde repetau o piesă. Mama nu-ncetase niciodată să iubească teatrul. Eu rămâneam pe canapea, cu ochii afundați în icoane. La pick-up se auzea La Traviata de Giuseppe Verdi, iar în timpul brindisi-ului, când începeau să aplaude și ei din camera alăturată, obrajii sfinților se înroșeau pe icoane, sticlele odată pline cu vin se umpleau acum de lumină, perdelele se îmbătau, zburau și-n zborul lor desenau, cu ghearele, îngeri agitați pe tavan. Îmi imaginam că tot așa trebuie să fi arătat cerul la facerea lumii. De îndată ce discul se termina, Ștefan își îmbrăca paltonul cenușiu – pe care îl purta indiferent de anotimp – și ne conducea până la stația de tramvai. Când ajungeam acasă și tata ne întreba pe unde-am umblat, mama îi spunea că am fost la cimitir să punem o lumânare pentru adormiți. Nu era greu de crezut. La urma urmei, fusese actriță și acasă avea mai mereu o față de înmormântare.

N-a zâmbit nici măcar atunci când a plecat tata, în noaptea aceea în care am auzit pentru prima dată greierii. Cu două zile înainte să plece, i-am spus eu nu sunt fata ta, sunt fata lui Ștefan. Nu mi-a părut rău, greierii țipau mai frumos ca tata. Îmi plăcea cum scârțâiau prin iarbă și adormeam cu fereastra deschisă, visând că umblu desculță pe urmele lor. Nu m-am măritat niciodată, de teamă că n-am să mai aud greierii.

Am închis fereastra și m-am prăbușit în pat. Nu voiam să merg la înmormântarea lui Ștefan. Numai vecinilor mei le plac înmormântările. Când am îngropat-o pe mama, au venit cu toții la noi acasă, deși le-am spus că mamei nu-i plac musafirii. Nici Ștefan nu venea la noi în vizită. După ce-a plecat tata, mama s-a angajat vânzătoare la un magazin. Se vedea în continuare cu Ștefan, dar nu mă mai lua cu ea. Rămâneam acasă, unde fredonam în gând La Traviata pe măsură ce creșteam, iar chipul lui Ștefan își pierdea din ce în ce mai mult conturul. Mi-am amintit de el abia peste ani, când mama s-a îmbolnăvit și-am început să văd, în preajma blocului nostru, un înger păzitor, obosit și gârbovit, într-un palton cenușiu.

A doua zi am sunat-o pe doamna de la azil și i-am spus că nu vin la înmormântare, dar că trec să îi iau lucrurile. În stradă, s-au năpustit asupra mea urlete de copii scăpați din mână de părinți,  mașini, claxoane, pensionari și în general o înăbușeală de vieți chinuite, amestecate și turtite într-un oraș carnivor. Mi-am găsit locul abia în tramvai, unde am avut timp să citesc pe drum tot Paraclisul Maicii Domnului. La capătul tramvaiului, am zărit un câine sau, mai bine zis, umbra unui câine, fiindcă era atât de slab încât puteam să-i mângâi oasele cu batista, așa cum mângâiam florile. M-am ținut după el până am ajuns în dreptul azilului. Câinele a plecat mai departe și, pe măsură ce se îndepărta, blana lui căpăta o nuanță cenușie, proaspătă, ca lemnul ars. Lupul cenușiu, mi-a trecut prin minte și m-am închinat.

La poarta azilului am fost nevoită să îmi spun numele întreg pentru ca doamna de la telefon să coboare și să mă conducă în fosta cameră a lui Ștefan. Vocea oamenilor seamănă cu trupurile lor. Avea un corp la fel de pițigăiat și uitându-mă la pantofii ei, m-am simțit bătrână, străină și uitată de viață într-o cutie goală. Aș fi vrut să-mi dea lucrurile și să plec, dar a trebuit să le adun eu însămi de prin sertare. Am găsit o agendă, în care stăteau îngrămădite niște fotografii alb-negru, un set de chei și vechiul palton cenușiu, deja mâncat de molii.

• Încă ceva… i-am spus înainte să plec. Cum a murit?
• S-a sinucis, mi-a răspuns și-a ridicat din umeri, de parcă numai așa se poate muri.

Când am coborât, sicriul era așezat în fața porții. Lângă el, o mână de spectatori bătrâni citeau, în lipsa preotului, din ceva ce părea a fi o carte de rugăciuni. Am trecut printre ei ca o pală de vânt. Nu-mi place să intru în vorbă, iar drumul mă obosise îndeajuns de mult încât să-mi doresc să mă întorc acasă cât mai repede. Totuși, cu trei stații mai înainte să cobor, am văzut din tramvai umbra lupului cenușiu. Mă aștepta. Am coborât mai devreme și l-am urmat. Pe străzi, lupul îmbrăca uneori haina copacilor, alteori umbra lui se pierdea în șuvoiul de picioare al trecătorilor din sens opus, lua forma unei pălării, a unei roți, a unui om, pentru ca mai apoi să-și compună, din asfalt și din pietre, blana cenușie și ochii pieziși. S-a oprit în dreptul unei case îngălbenite de ploaie și s-a așezat ca Sfântul Petru la poarta raiului.

Am scos cheile din geantă și am deschis. Coridorul era mai îngust decât îmi aduceam aminte. Peretele din dreapta oglindea cuierul plin de haine ponosite, bărbătești, iar în fața lor,  imaginea mea de azi. De unde mai înainte reușeam să-mi văd numai bretonul și ochii, acum figura mea căpătase forma semnului de întrebare. Din profil, îmi plec gâtul spre pământ, dar la o privire mai atentă, îți dai seama că bazinul își cere drepturile și merge prin viață înaintea capului. Deodată, am auzit șuieratul celorlalte încăperi,  așa cum strigau după mine în copilărie. Sau poate că și de data asta, de vină erau sticlele. Covorul din sufragerie rămăsese așa cum mi-l aminteam, înalt, cu gâtul îngust, gol și prăfuit. Sticlele se uitau la mine cum se uită porumbeii strânși în jurul unui colț de pâine și simțeam cum din icoane mă ceartă sfinții, că nu mă îndur să le dau ceva de mâncare. Toată încăperea mirosea ca o cutie de zahăr goală – un miros dulce, stătut, ce îți pătrunde în haine, în piele, în suflu. M-am așezat pe fotoliul în care obișnuia să stea mama. Pentru ce să te sinucizi la o vârstă atât de înaintată? Doar timpul șterge durerile cu guma, rămâne doar amprenta creionului pe foaie, aici una, dincolo alta, riduri, nimic altceva în afară de riduri. Sau poate c-am trăit degeaba, fără să-nțeleg nimic. Am scos din agendă cele câteva fotografii pe care le păstrase Ștefan. Într-una dintre ele, mama ține la piept un buchet de garoafe. E îmbrăcată într-o rochie albă, căzută pe umeri, și-n spatele ei, acoperită pe jumătate de cortină, e o scenă pe care se odihnește un pat de spital. Mama zâmbește. Îi număr oasele cu ochii, mandibula i se rotunjește prea naivă spre flori, prea curată și prea neștiutoare. Viitorul nu există, eu nu exist. E ciudat. Și frig, foarte frig. Mă ridic de pe fotoliu și îmbrac paltonul cenușiu. Mă înec într-un miros de moarte și de molii și văd înainte un azil, un telefon care nu sună niciodată și un caiet cu numele sfinților, în care nu păstrez nicio fotografie. Dar viitorul nu există. Există o scrisoare, în buzunarul paltonului, o scrisoare pe care o desfac ușor, să nu-i crăp venele cu viață.

Am citit undeva, spunea mama în scrisoare, că mergem prin viață de mână cu moartea. Și-abia acum am înțeles că e adevărat, acum, când moartea mă ține de mână și degetele mă dor de cât de tare mă strânge. Sunt bolnavă, Ștefan, sunt bolnavă și-am încetat să mă zbat, e mai plăcut să-mi închipui că boala mă ține în brațe, decât să simt că mă ține captivă. Nu mă suna, nu veni la mine, nu mă aștepta. M-ai întrebat de ce nu m-am căsătorit cu tine. Pentru că te-am iubit, popândăule, și n-am vrut să mă trezesc într-o dimineață și să-ți văd amărăciunea pe chip, amărăciunea că viața noastră nu e așa cum ți-ai dorit, că eu nu sunt așa cum ți-ai închipuit tu că aș putea să fiu. Vezi tu, viața între patru pereți te schimbă, iar eu n-am știut niciodată dacă iubim cu adevărat doar ceea ce cunoaștem sau dimpotrivă, iubim tocmai pentru că nu cunoaștem. Voi pleca nehotărâtă în mormânt, dar nu îmi pare rău, măcar că voi avea de ce să râd pe lumea ailaltă. Însă mă gândesc la Irina. Mi-e teamă că nu va fi niciodată fericită, pentru că n-am știut s-o învăț ce-nseamnă asta. Va rămâne pentru totdeauna un suflet singuratic, închis într-o carapace improvizată din propriile ei fantasme, lentă ca o broască țestoasă de sticlă, pe care în orice moment, o forță exterioară, fie ea pe cât de neînsemnată, o poate azvârli de podea și …

N-am putut să citesc mai departe.  Am împăturit scrisoarea în două, în patru, în opt, în șaișpe, atentă să-i netezesc colțurile îngălbenite cu pumnul, apoi i-am găsit locul în agendă, alături de fotografii. Mi-am numărat dinții cu limba, am suflecat mânecile paltonului, am deschis fereastra și, cu binecuvântarea sfinților din icoane, am început să sparg sticlele, una câte una. Le pocneam de masă, le loveam una de alta, le dădeam cu gâtul de pereți, cântam La Traviata și zburau perdelele, zburau, zburau și ningea cu cioburi nebune. Câteva dintre ele se lipiseră de obrajii sfinților ca niște lacrimi înghețate. M-am oprit abia când am spart ultima sticlă. Cioburile scârțâiau sub tălpile mele cum scârțâiau odată greierii în iarbă. M-am apropiat de fereastră. Lupul m-a privit pentru ultima dată în ochi, apoi s-a îndepărtat.

Și pe măsură ce se pierdea în zare, blana lui cenușie se topea în fulgi de sticlă, mici, mai mici, tot mai mici, până ce s-au făcut una cu vântul și, în urma lor, n-a mai rămas nimic.