În apartamentul cu numărul 8, televizorul e aprins încă din zori și limba turcă, șireată și melodioasă, acoperă ca o păgână clopotele îndoliate ale bisericii Sfântul Ioan. Acoperise cu dulceață și sforăitul Magdei, care adormise, între timp, uitându-se la serial. Dar cum țipătul sărmanei Leyla anunță negreșit sfârșitul episodului,  Magda se trezește cu ochii pironiți deasupra ușii, la icoană, și cu buza de jos atârnând spre bărbie în șuvoaie lungi de salivă pe care le întoarce la loc dintr-o sorbitură. E Vinerea Patimilor.

-Ăăi, c-acuși vine fișioru șela, îngână Magda, cu glasul ruginit de somn, privind spre cele șapte suflete ce se odihneau pe marginea icoanei.

La chemarea mamei, sufletele alunecă, unul după altul, pe jgheabul de mătase ce pornește din fruntea mântuitorului și duce până la marginea covorului persan, în frunzișul căruia se pierduseră de nenumărate ori în nopțile binecuvântate cu alcool. De îndată ce ajung la capătul jgheabului, copiii încep parada militară, săltându-și piciorușele de soldăței cuminți spre locul în care mama avea să-și arate tancurile date cu ojă. Fiecare copil avea nu mai puțin de opt picioare, dar mama, pentru care orice lipsă căpăta miros de necaz, insista ca jumătate dintre ele să fie mâini, mai precis cele din mijloc care oricum erau mult mai mici decât celelalte membre.

Soldățeii se opresc în dreptul mesei și o așteaptă pe mama.

Magda scoate de sub cap o mână amorțită și o sprijină de spătarul canapelei. Cu cealaltă vrea să caute, pe bâjbâite, ochelarii de vedere pe care îi lasă, de obicei, pe masa ticsită de medicamente și pahare de apă pe jumătate goale.  Dar furnicăturile ascuțite din degete până în vârful tasat al umărului nu vor s-o lase în pace și renunță, continuând să caute prin ceață, cu privirea, alte semne de viață. Poate că băiatul sosise mai devreme, vrând să îi facă o surpriză, și ea nu l-a auzit intrând. Poate că s-a și speriat, amărâtul, când a văzut cei șapte păianjeni așezați în linie dreaptă la capătul mesei.  Dar ochii ei tulburi nu găsesc decât lumina rece a televizorului.

Nu-i nimic. Apartamentul cu numărul 8 stătuse gol timp de două decenii.

În cei douăzeci de ani de muncă printre străini, Magda venise acasă de câteva ori, dar întotdeauna dormise pe la neamuri. Dacă și-ar fi dat o clipă de răgaz să se întrebe de ce, Magda ar fi răspuns că îi era teamă să deschidă ușa apartamentului. O casă abandonată te primește cu brațele încleștate într-o îmbrățișare goală, pe marginile cărora se așterne praful în straturi groase. Dar Magda nu avea nici răgaz, nici vreme de întrebări, răspunsuri și fraze mai lungi de trei-patru cuvinte. Nu. În Italia Magda făcea cafea, Magda făcea mâncare, Magda făcea curat, Magda spăla rufe, Magda spăla babe.

Plecă din țară într-o seară de iarnă, după ce îi făcuse lui bărbat-su Ninel pomana de nouă luni. Avea nevoie de bani. Acasă îl lăsă pe George, care era pe-atunci un adolescent schilodit de mrejele libertății și de sentimentul încuiat al pierderii ambilor părinți: unul răpus de boală și altul de muncă. George părăsi apartamentul cu numărul 8 atunci când termină liceul. Plecă la București și nu mai veni acasă niciodată. De-atunci, viața lui gonea pe două șine: fuga de moarte și fuga de muncă, pe care Magda le traducea, simplu, fuga de maică-sa.

Nu îl înțelegea pe George. Vorbiseră foarte rar la telefon și se văzuseră de trei ori de când plecase Magda și-atunci numai când se întâmpla să vină ea in București. Se certaseră de fiecare dată. Totuși, Magda continua să îi trimită bani și în ultimii ani, mesajele cu “încasat de la … în contul RO, suma de …” fuseseră singurul mijloc de comunicare dintre ei.

În Italia nu venise niciodată să o viziteze. Nici ea nu-l chemase, fară să știe exact de ce. Poate că îi era rușine. Magda avea grijă de babe muribunde care locuiau în vile somptuoase, cu miros de boală și de iod. Una dintre ele, Maria Rosa, care își suna frații de bucurie atunci când defeca,  îi tăia din leafă dacă omora păianjeni. Spunea că asta aduce ghinion și blesteme asupra casei. Era superstițioasă baba și credea că un păianjen spânzurat de tavan anunță vizite sau vești plăcute de la rude. Dar până să-i vină frații și nepoții, Maria Rosa a murit și casa s-a umplut de păianjeni. Magda i-a salvat pe toți din ștreangul de mătase și i-a pus într-un borcan pe care l-a purtat cu ea în restul anilor de muncă, iar când mai vedea câte unul coborând pe vreun perete, aprindea o candelă și spera să vină băiatul. N-a venit, însă, niciodată. Poate că nici nu erau locul potrivit pentru un băiat tânăr, aceste camere ticsite cu vechituri și îmbâcsite deja cu viața de apoi.  Ea, în schimb, era obișnuită cu moartea. Omul ei, frații ei, tatăl, cinci babe italience și una din România. Cea din urmă, mama ei, se stinse a doua zi după ce Magda, ieșită la pensie, se întorsese definitiv în țară, în primăvara anului 2020.

După înmormântarea ei, cu ochii roșii de oboseală și de plâns, Magda deschise, pentru prima dată în douăzeci de ani, ușa înțepenită a apartamentului cu numărul 8. Pe gresia din holul de la intrare se mai vedeau încă urme de noroi împietrit și sticle sparte, ceea ce o făcu să exclame Madonna mia, ce copchil am! Aaa! Și până să desfacă bagajele, scoase din geantă borcanul cu păianjeni și lăsă copiii liberi să își găsească propriul drum în noua casă. După renovarea apartamentului mai rămăseseră șapte suflete de păianjen și Magda se temea că asupra ei se vor aduna ghinioane și blesteme, cum zicea Maria Rosa. Dar superstițiile muriseră la un an după întoarcerea ei în țară, pentru că fișiorul o anunțase că venea, în sfârșit, acasă.

Se hotărâse să vină acum, de Paște. Bucuroasă, Magda se sprijină de marginea canapelei cu toată forța celor șaizeci și cinci de primăveri pe care le numără, își ia ochelarii găsiți pe jos, îi salută pe copiii ei, cei cu patru mâini și patru picioare – uăăi – și se ridică în capul oaselor. Ușa de la bucătărie țipă ca un aparat de sudură atunci când o deschide, dar o să-l roage pe George s-o repare când ajunge. Nu, n-o să-l roage, că ea nu se ruga niciodată de nimeni. O să-i spună și el o s-o asculte. Asta dacă putea sau dacă avea chef, pentru că Magda era convinsă că, în afara de să dea din gură, băiatul ei nu știa să facă nimic.

Magda, în schimb, nu avea nevoie să vorbească mult. Întreaga ei făptură își făcea simțită prezența peste tot pe unde mergea. Și așa cum nu te poți uita la un pian fără să-i asculți, în umbra minții, sunetul clapelor, nici pe ea n-o poți privi fără s-o auzi. Asta o știau și păianjenii, care ajunseseră să o iubească și să o urmeze peste tot prin casă, atenți să nu o supere pe mama cu prea multă iubire. Cei mai neascultători ajunseseră lipiți de crăpăturile secetoase din podul tălpii și astfel se învățaseră să meargă liniștiți in spatele ei, unul după altul, ca niște soldați. Când ea se supăra într-adevăr, dădea cu aspiratorul chiar și în cele mai frumoase și mai întunecate colțuri ale casei, și-atunci copiii se ascundeau în borcan cât puteau de repede , uluiți că există ceva pe lumea asta care scoate sunete mai puternice decât mama.

În bucătărie, Magda se așază pe canapeaua de lângă fereastră, își aprinde o țigară și scapă bricheta pe jos. Eee, ceartă Magda bricheta și trupul ei solid, de elefant pitic, se apleacă din trei încercări până reușește să ajungă la obiectul suferinței. Copiii își făcuseră deja cazemată în jurul brichetei, așteptând ca mama să-i așeze la masă și să le dea cafea. De fiecare dată când sorbeau din licoarea magică vărsată cu grijă într-un capac de borcan, păianjenii țeseau locuri de joacă în zig-zag, pentru insectele care plăteau cu viața câteva momente de distracție. Dar de cele mai multe ori, mama nu bea cafea, mama bea apă. O apă limpede și tare, cu miros înțepător, luată din piață de la ucrainieni. Apă sfințită care o făcea pe mama să-și arunce ochii transpirați și jucăuși în stânga și-n dreapta, pentru ca mai apoi să își înmoaie degetele în cană, să-i stropească de trei ori în numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, să-i lege și să-i dezlege pe ucrainieni cu toate neamurile lor și apoi să le dea puilor să bea, așa cum îi dădea și lui George când de-abia începuse să meargă, numai să adoarmă mai repede. Ce păcat că mama îi alungă acum din mână, cu un ueeei nerăbdător . De altfel, Magda ar putea foarte bine să vorbească numai în interjecții. Fiecare sunet capătă din vocea Magdei o voință proprie, ce dă sens unor emoții și trăiri banale, dar nefiresc de robuste. Când revine, se lasă pe spate și dă cu capul de geam. Pe termopanul proaspăt curățat, gata să întâmpine Paștele, rămâne o dâră umedă.

 Ahh! Gata. Magda n-are răbdare. Câtă răbdare să mai aibă? În seara asta ajunge băiatul. Stinge țigara și jumătatea nefumată se îndoaie de spate sub palma ei grea și hotărâtă. Sunt palme obișnuite încă din anii tinereții cu cernoziomurile de lângă Prut, palme care lăsau cute roșii pe obrazul lui George, palme roase mai apoi de arșița soarelui toscan, cu unghii tari sub care se înghesuie acum resturi de ceară de la afurisitele de lumânări aprinse de dimineața în cimitir. Amintirea buruienilor crescute pe mormântul maică-sii o face pe Magda să-și arunce buza de jos într-o strâmbătură seacă. Iii!

Își face avânt și canapeaua scârțâie sub pumnii ei încleștați. Trebuie să dezghețe căpățâna de miel, pentru borș, mâncarea preferată a lui George din copilărie. Magda visase la asta de când s-a întors în țară: băiatul ei, vlăjgan de 35 de ani,  abia trezit din somnul de bebeluș, găsește pe masa din bucătărie o farfurie aburindă cu borș de miel și se repede la Magda să o ia în brațe și s-o pupe pe ambii obraji, spunându-i mulțumesc, mamă. Și atunci, Magda știe că ea e o mamă bună.

Capul de miel nu e în congelator. Magda trântește ușa frigiderului și se îndreaptă în grabă spre sufragerie, cu cei șapte soldăței aflați la datorie, mergând unul după altul în spatele ei. Mami, mami, mami. I se pare că aude o voce de copil și se oprește în mijlocul holului. O fi de afară. Verifică ceasul, e aproape 8 și în curând se termină știrile și începe serialul. Următorul episod din același serial cu amărâta aia de Leyla, orfana, care se îndrăgostește de un bărbat însurat. Frumoasă și proastă! În sufragerie, după ușă, e congelatorul numărul doi, de unde Magda scoate, pe rând, mușchiulețul de porc, pieptul de pui, caserola cu varză călită de săptămână trecută, picioarele de porc, cașul, gulașul de vită și pungile cu salată de vinete. Mai puțin capul de miel, care nu e nici aici. Le îndeasă la loc și dă să închidă ușa congelatorului. Nu se închide. Le scoate pe toate și apoi le pune înapoi, blestemate, dar aranjate. Ehehee! Înseamnă că-i afară, vrea să spună Magda. Străbate apartamentul până în dormitor, mami, mami, mami și mami se împiedică de aspirator.  Sub discreta supraveghere a soldățeilor, îl strânge, îl bagă în cutie și iese pe balcon. Acolo, după uscătorul plin de rufe, se află congelatorul cu numărul trei. Magda își suge burta atât cât poate și își târâie capotul grena de perete, având grijă să nu răstoarne ghivecele cu flori. Unul se încăpățânează și vrea să cadă, însă Magda îl împinge din cot acolo unde îi e locul. Copiii se strecoară după ea, scutiți de asemenea necazuri. Piciorușele lor țopăie, ma-mi, ma-mi, ma-mi. Magda se uită pe fereastră dar nu vede pe nimeni la joacă. Totuși, închide geamul și dă buzna în congelatorul mic. Acolo, stă singură și uitată de vreme o pungă de plastic transparentă, pe care e lipit un bilet galben, scris de mână. Un scris ferm, cu linii studiate, drepte. CAP MIEL – BORȘ.

În bucătărie, Magda răstoarnă căpățâna în chiuvetă. Soldățeii urcă, pe rând, unul câte unul, și se opresc lângă baterie să contemple mortul. N-o mai strigă. Dacă sunt cuminți, mama le dă și lor desert.  Capul de miel rămâne înțepenit, vânăt, cu ochii acoperiți de fulgi de gheață și cu dinții de jos ieșiți în afară. Un tremur pornește din mâinile Magdei și urcă, lovindu-se de oase, spre umeri și apoi la vale, spre stomac, în picioarele brăzdate de râuri vineții. Se întoarce în valuri și se oprește când brațul drept  ajunge cu degetele pe dinții mielului. Magda îi simte ca o lamă rece de cuțit și pielea îi alunecă pe ei, în așteptarea dulce a unui pericol abia ieșit din cocon. Unu, doi, trei. George al ei se născuse cu trei dinți în partea de jos a gurii. Era o anomalie, un caz la 2000 de nașteri. Îl simțea ca pe un ghimpe atunci când îl punea la sân și Magda își dorea să nu mai alăpteze. Când doctorul i-a scos dinții în cele din urmă, nici George nu mai voia să fie alăptat. Voia doar să țipe.

Tremurul revine și pare că vrea să-i scoată Magdei sufletul din carcasa amorțită. Nu mai tremurase așa de când își luase mâinile de pe George, în vara aceea târzie, când plecaseră toți trei în concediu, ea, Ninel și băiatul care abia fusese botezat. O ultimă picătură de sudoare, sătulă de fruntea Magdei, se face nevăzută pe căpățâna din chiuvetă. Desprinsă de trupul ei bătrân, Magda păși din nou în marea agitată a anului 1986. Nu mai era nimeni pe plajă în afară de ei.

Îl botezaseră prea târziu pe George, la cinci luni în loc de trei.  De-aia plângea necontenit băiatul, nu primise botezul așa cum se cuvine. Nu că plângea. Urla. Judeca. O blestema pe Magda, că nu-l primise la sân și pe deasupra fusese bolnavă cu nervii. Trebuia să-l boteze ea, așa cum se cuvine, ca s-o ierte, s-o lase să doarmă și să-i spună mama atunci când o veni vremea. Îl așteptă pe Ninel să plece în cameră, după biberon, și atunci luă copchilul cu ea și intră în mare. Când se opri, apa sărată îi atingea pielea încrețită din jurul buricului. O să îl boteze din iubire, așa cum l-a botezat Ioan pe Iisus. Se uită o clipă la mântuitor și văzu, abia ieșită din roșeața gingiei, învierea primului dinte. Și atunci Hristos, care se oprise din plâns și o privea cu ochi mari, de miel, îi alunecă printre degete. Mântuitorul se boteza singur. Magda simțea cum nisipul îi înghite ușor tălpile, apoi se retrage în grabă pentru ca mai apoi să i le înghită iar. Ce absurdă e liniștea de când s-a născut George. Simți o atingere rece la picioare. O bucată de carne încolăcită ca algele pe gleznele ei. Micul Iisus se agăța de trupul maică-sii, o rugăciune în poziția copilului, salvează-mă, mamă cea pururea fericită și prea nevinovată, tu, mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fară de asemănare decât Serafimii. Maica se înduplecă și scoate carnea botezată din apă. Se întoarce cu fața spre mal și îl vede pe Ninel fugind spre ea ca un adolescent care împroașcă apa în jurul lui de bucurie că vede marea. Dar Ninel nu e bucuros. Ninel, pe atunci viu și agil ca o pasăre, ia copchilul aproape neînsuflețit și aleargă spre mal. Cu mâinile lui pricepute la toate apasă pieptul micului Iisus și râuri de apa învolburată ies din gura mântuitorului. George țipă și Magda se prăbușește pe nisip, sub cerul negru prevestind furtună.

Ninel nu o întrebase niciodată, cât fusese în viață, ce s-a întâmplat atunci. Mort, nu o întrebase nici atât. Numai mielul ăsta, cu dinții lui care taie in carne vie și cu limba înțepenită, nu-i dădea pace. Trupul Magdei dă drumul la robinet. Ochii mielului încep să clipească sub jetul de apă și Magda îi aude: De ce-ai vrut, Magdo, să omori copilul? Palmele cuprind botul mielului și degetele mari apasă cu putere ochii animalului, mai tare și mai tare, o dată, de două ori, de zece ori,  până când globurile cad și în locul lor nu rămâne nimic. N-am vrut, n-am vrut. Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătoasa. Tremurul se oprește și sufletul Magdei se întoarce în carcasa lui amorțită. Aude telefonul.

Se îndreaptă către sufragerie, cu mâinile ude alunecându-i pe clanță, pe masa plină de medicamente și pahare pe jumătate goale. Soldații vin și ei la apel, dar telefonul nu mai sună. Îl caută disperată, desi știe că e George care o anunță că e la gară și ajunge numaidecât.  Magda găsește telefonul pe canapea, sub perne. Lângă telefon sunt ochelarii de aproape, cei rămași cu un singur braț, pentru că se așezase odată pe ei, din greșeală. Își pune ochelarii. Două apeluri ratate de la un număr necunoscut și un mesaj de la George, de azi dimineață, scris cu litere mari, pentru ca mama să priceapă clar: NU MAI VIN ACASĂ.

Mama aruncă telefonul pe masă, se așază pe canapea și dă televizorul mai tare. Mami, mami, mami, copiii vor în brațe. Dar limba turcă, șireată ca o păgână, acoperă glasul lor și șopotul apei din bucătărie, unde mielul se scufundă într-un botez post-mortem. A trecut ea și Vinerea Patimilor, zi de la Dumnezeu. Magda o lasă pe Leyla să plângă în voie și adoarme cu gura deschisă parcă într-un oftat de milă. Unul câte unul, soldățeii se retrag cuminți la adăpost, făcându-și loc în pântecele gurii, sub limba moale ca un giulgiu îngălbenit de tutun. Noapte bună, mami