O să îți spun acum tot ce știu despre mahalaua Pelinului. Întâmplările care mă leagă de ea îmi sunt înscrise pe piept și s-au petrecut pe când eram foarte tânăr, tânjeam după succes și eram mereu în căutarea poveștii care avea să îmi schimbe viața. Plecam dis-de-dimineață de acasă și căscam ochii de nebun pe străzi, cumpăram câțivan covrigi, îi îndesam în ghiozdan lângă un carnet și un pix și porneam către cartierele de la marginea orașului. Acolo găseam mereu marile povești. Poposeam în bodegi murdare, ceream o bere și priveam oamenii. Cum-necum intram în vorbă cu ei. Stăteam la terase cu scaune galbene de plastic cu mese murdare și lipicioase pe care se strângeau muștele și simțeam cum mă ardea soarele chiar și prin umbrele și ascultam, notam și iar ascultam. Într-o astfel de zi s-a așezat lângă mine un bărbat înalt, blond, cu ochii negri, cu mâinile neobișnuit de mari și cam păroase. Ceilalți oameni de la terasă îl priveau cu suspiciune. Mi-a zis câteva nimicuri de care nu îmi mai amintesc acum, ceea ce știu sigur e că a pomenit de mahalaua Pelinului – un loc despre care nici eu și niciunul dintre ceilalți oameni pe care îi întrebasem atunci și în zilele de după întâlnirea cu pricina nu auziseră. Încet-încet am devenit obsedat de acest loc, am căutat peste tot, am întrebat toți cunoscuții, am cercetat toate hărțile actuale, dar și pe unele mai vechi. Am mers la bibliotecă, am început să caut în arhive. Prietenii mi-au spus să termin cu prostia asta, să revin la scris, să ascult din nou poveștile oamenilor din cartierele mărginașe și de la bodegile de ale căror mese mi se lipeau copertele carnetului, însă eu nu mai puteam scrie nimic, eram sigur că în tot restul vieții mele tot ce aveam să scriu avea să-și tragă seva din rădăcinile Pelinului.

Într-o zi pe când încercam să dau de urma acestui loc și în același timp încercam să îl descriu pe bărbatul înalt cu pielea neobișnuit de albă cu mâinile mari și păroase, singurul care pomenise de locul ăsta vreodată, iar oamenii ridicau nedumeriți din umeri, un bătrânel știrb m-a auzit.

-Cine ești tu, mă băiete? Știi tu, oare, ce cauți? M-a întrebat el sâsâit, uitându-se la mine cu mâna pusă streașină la ochi.

-Numele meu este Daniel Popescu, tataie. Sunt scriitor, caut un loc care ar putea să mă ajute cu poveștile mele, se numește mahalaua Pelinului, matale ai auzit de ea?

-Haide mai încoace, haide, haide.

Bătrânelul m-a tras de o mânecă și mi-a zis să îl urmez, așa că l-am însoțit într-o curte umbroasă. După el se țineau mai multe pisici și miorlăiau. A intrat în casă și mi-a zis să aștept, iar când s-a întors mi-a pus în palmă o cârpă mică, cenușie, în care simțeam un obiect rotund, l-am dezvelit ușor și am descoperit o busolă. Odată intrat în pădurea Mărgeanului aceasta îmi va fi arătat drumul către ceea ce căutam, așa a zis. Apoi bătrânelul s-a uitat din nou la mine cu mâna streașină la ochi și sâsâind a zis ceva de moarte, nu am priceput atunci, am căutat să îi mai pun câteva întrebări, dar a intrat în casă cu toate pisicile după el și s-a auzit cum a tras zăvorul.

De când am luat busola aceea în mână am simțit cum sufletul îmi zgâlțâie în piept, cum nerăbdarea mă cuprinde la gândul că în sfârșit voi descoperi povestea măreață a vieții mele. Am pornit ca un nebun traversând pădurea Mărgeanului, urmând acul busolei pe poteci pe care singur nu le-aș fi putut desluși niciodată. Am mers o bună bucată de vreme complet absorbit de drumurile care se deschideau în fața mea și până la urmă am ajuns lângă un râu unde copacii au început să se rărească. Nu am mai mers mult și m-am găsit pe înserat pe o uliță prăfuită. Pe stânga și pe dreapta erau câteva case, totul era extrem de liniștit, nu se auzea, nimic, nicio pasăre, niciun greier, totul era încremenit. Am mers pe această uliță simțindu-mă extenuat și extrem de însetat. Am băut ultima gură de apă din sticla pe care o avusesem la mine și pentru prima dată am început să trăiesc un sentiment de frică, însă am continuat, până la urmă găsisem mahalaua Pelinului, nu aceasta era? Sau unde mă aflam, de fapt? Tot mergând a început să se întunece de-a binelea și am ajuns în dreptul unei case cu fereastra de la drum luminată. Am bătut la ușă iar în prag a apărut o femeie bătrână cu o basma neagră cu maci mari și roșii pe cap, ochii ei erau neobișnuit de mari de asemenea, unul albastru, iar celălalt verde.

-Bună seara, tanti, mă scuzați, vin de departe și caut de mult timp. Aceasta este mahalaua Pelinului?

-Ce-a mai rămas din ea, tinere. Doar ce a mai rămas. Hai, vino înăuntru să-ți tragi sufletul.

Am intrat după ea în casa care scârțâia din toate încheieturile, ne-am așezat, iar ea a început să îmi spună despre măreția târgului Pelinului care avea oameni harnici și frumoși cu case îngrijite, cu grădini frumoase și cu o viață liniștită până când în oraș a venit Rita. Această femeie fugise de bărbatul ei pe care îl lăsase și se aciuase în târgul lor, găsind gazdă la o familie cumsecade care o primiseră de dragul fetiței sale, o dulceață blondă, cu ochi albaștri, un copil absolut superb, extrem de reușit, cu gropițe în obraji și foarte cuminte. Umbla vorba în sat că Rita nu prea era femeie la locul ei, că de fapt nu fugise de frica bărbatului, ci că se îndrăgostise de preotul satului și fusese alungată că prea se ținea după el. Alții spuneau că era blestemată să nu aibă niciodată casă, așa o blestemaseră de la maică-sa din burtă pentru că din neamul mă-sii dăduseră foc la casele nu știu cui și așa e în viață părinții mănâncă mere, iar copiilor li se sterpezesc dinții. Fetița Ritei s-a îmbolnăvit după o perioadă, se simțea din ce în ce mai rău și niciun leac nu părea să o ajute. Au chemat babele, doctorii, dar starea fetiței se înrăutățea. Când întreg târgul se aștepta să audă vestea că micuța a murit, au văzut-o mai vioaie și mai frumoasă ca niciodată, rumenă în obraji, cu buclele blonde și catifelate, săltăreață de mâna maică-sii, amândouă în piața mare, ca și cum nu fusese vreodată bolnavă, ca și cum niciodată nu traversaseră vreo tragedie în viața lor. Tot în perioada asta apăruse la ei în târg domnul Lucian, un negustor înalt, cu pielea albă, cu mâinile neobișnuit de mari și de păroase. Era invitat în diverse case și nu dura mult timp de la plecarea lui până aflau că familia la care fusese primit găsise o lădiță plină cu aur sau că merii îi înfloriseră după ce se uscaseră de tot. Stana rămăsese gravidă deși toată lumea știa că e stearpă, iar bărba-su spunea peste tot că e minune de la Dumnezeu. Însă pe cât de repede au înflorit merii, pe atât de rău s-au uscat la loc și …

Vocea femeii care povestea despre măreția și inevitabila decădere a târgului devenit mai apoi mahalaua Pelinului probabil că mă adormise cu poveștile ei pentru că m-am găsit întins pe un divan și nu îmi aminteam cum am ajuns acolo. Am dat să mă ridic și mi-am simțit trupul extrem de greu, când deodată mi-a înghețat sângele în vene văzând venind spre mine o fetiță superbă, blondă, cu părul plin de bucle, precum o păpușă, cu ochii albaștri și limpezi. A pus mânuța ei pe pieptul meu, a închis ochii pentru o clipă și apoi a zis:

-Încă mai ai o bună parte din el, pleacă, fugi, fugi cât încă mai poți!

Apoi și-a pus degețelul peste buze și a șuierat un „șșșș”, m-a tras ușor de mână, iar eu am reușit cu greu să o urmez. Ce a urmat îmi face și acum tot trupul să dârdâie, în oglinda către care a îndreptat privirea nu era fetița adorabilă, ci o bătrână cocoșată cu părul lung până la călcâie, gri, încâlcit, cu nasul coroiat, cu mâinile pline de bube. În acel moment, am dat să fug, însă șoapta fetiței s-a auzit clar: „să spargi busola, mai suntem doar câțiva, așa vom putea pleca să ne odihnim în sfârșit”. Pe când fugeam ca apucatul cu ultimele forțe, am auzit țipete în urma mea. În drumul spre pădure bolovani ascuțiți îmi străpungeau încălțămintea, m-am oprit și am scos busola din ghiozdan, apoi am zdrobit-o de pietre. Restul întâmplărilor îmi sunt neclare.

Nu știu cum am ajuns în oraș, îți pot spune doar că m-au găsit prietenii, m-au dus la urgențe, eram confuz. Se pare că lipsisem trei zile de acasă, poliția fusese alertată și cineva mă văzuse luând-o către pădurea Mărgeanului. La spital mi-au găsit pe coșul pieptului o arsură sub forma unei mâini de copil. Când m-am dus la poarta bătrânelului cu pisicile, cel care îmi dăduse busola, am găsit steagul la poartă. Murise cu două zile în urmă.

Nimeni nu vrusese să mă creadă și nici eu nu mai insistasem cu povestea asta, începuse să mi se pară și mie absurdă, ba chiar deși aveam arsura pe piept, începusem să cred că mă îmbătasem într-o bodegă de lângă pădure, iar oamenii fac multe lucruri tâmpite la beție, cine știe ce am visat. Am trecut peste toate, până când la vreo doi ani după toate întâmplările astea m-am dus la bibliotecă să fac documentare pentru un roman la care lucram, când bibliotecara mi-a zis:

-Știți, mai demult căutați detalii despre un loc numit mahalaua Pelinului.

-Nu, doamnă, a fost o poveste mai veche, nu mai…

-Uitați!

Mi-a întins o foaie îngălbenită pe care se puteau desluși câteva însemnări din anul 1799, anul în care negustorul Lucian semnează o serie de contracte în mahalaua Pelinului.

Asta e tot ce știu. Și îmi amintesc des de mahalaua asta pentru că de cele mai multe ori seara, simt arsura asta în piept.