Am învățat prima oară să plâng

Un plâns mut,

Plutind pe marginea timpului,

În pântecul mamei,

Auzindu-i glasul lăuntric,

Când se frângea printre lacrimi și cuvinte

Decupate de pe paginile cărților ei slave.

 

A doua oară, am învățat să plâng

Un plâns ascuțit, sfredelitor,

În culcușul în care tot ea, mama,

Mă lăsa pradă acelei lumi bizare

Dintre somn și veghe,

În care, tot înălțându-mă și prăbușindu-mă,

Îmi foloseam plânsul ca pe un cârlig

Care să-mi țină bine chingile

Agățate de romburile de sârmă dimprejur

Și de căldura și mirosul pielii ei,

Care se deschidea uneori

Și-mi amuțea strigătul

Cu un șuvoi de vise și de viață.

 

Am învățat apoi să plâng în multe feluri,

Cu bărbia tremurând și obrajii înroșiți,

Când se spărgea jucăria,

Se lăsa întunericul

Sau se termina vacanța.

Cu ochii strânși și gemete-nfundate,

Cu zeci de ace printre coaste

Și-un ghem de noduri în spatele limbii,

Când tata îmi pedepsea libertatea,

Oamenii mari, reveriile,

Și toți ceilalți, elanul.

 

Apoi am plâns nopți albe,

Făcându-mi din perne vizuină,

Din lumină de lumânări, confesional,

Și din cerneală și hârtie, spovedanie,

Când El tocmai plecase,

Un nou El se poticnea pe drum

Sau El și El și El îmi îmbolnăveau somnul,

Cu chipuri demoniace,

Risipindu-mă între prea multe mâini și guri.

 

Plânsul mi-a devenit un straniu râs,

O vorbă neîncetată și-apoi o amorțire,

Tot încercând, în ani și ani,

Să-i dau o formă,

Și tot pierzându-i, ani la rând,

Din conținuturi.

 

Și acum, iată-mă,

Plângând iar mut,

Pe marginea spațiului,

În propriu-mi pântec.