Prima care se formează când devenim ființe este inima.
Zbaterea ei e primul semn palpabil de viață,
Până atunci nu existăm.
Am citit de curând că mâinile sunt o prelungire a inimii,
Pentru că ele cresc exact din dreptul ei, cu fiecare puls, ca extensii ale vieții.
Și atunci am înțeles de ce
Cu ele reușesc să potolesc mintea și bătăile inimii
Și pot să-mi schimb atenția de la tăvălugul din cap către aici și acum
Ba, uneori, mă duc spre transă sau sacru.
Se întâmplă asta
Când frământ cu mâinile și nu cu mintea sau când scriu și dau noima unui gând apăsat.
Ele pot descifra ce transmite inima,
Ca un instrument care interpretează o partitură
Pe care mintea mea nu o descifrează, ba mai rău o încurcă..
“Mâinile tale sunt în o carte de vizită”, spunea mama și am crezut-o.
Mâinile mele iau și dau, fac si strică, bat la uși și în lemn.
Mâinile mele vindecă, mângâie, alină, iar la sfârșit își fac cruce.
Nu practic chiromanția,
dar citesc în ele zbucium, frici, iubiri, dureri.
Și nu cred că fiecare are în palmă desenat un drum, pentru că
Destinul e scris într-o limbă pe care nimeni nu vrea să o știe cu adevărat.
Sunt zile când mâinile nu au astâmpăr și se joacă cu părul tău.
Și sunt nopți când se încolăcesc, mângâie și îți coboară lent pe piept.
Știu că le simți,
Că inima ți-o ia razna.
Doar ea știe de unde a pornit tot.
Din inima mea.
