Mama nu m-a bătut niciodată pe lumină, cred că nu voia să-mi vadă fața ca să-și poată imagina liniștită că lovește alt copil, și deși nu i-am spus niciodată chestia asta, eu începeam să-mi imaginez cum o s-o bat eu pe ea când o să fie bătrână încă dinainte să stingă lumina și să aud zornăitul curelei late de piele pe care-o ținea atârnată de-o gaică, cu catarama în jos, într-un cui de după ușa de la bucătărie, acolo unde, atunci când nu se gătea și n-avea nimeni altă treabă, mă punea să citesc basme plictisitoare de Slavici în timp ce ea stătea la un capăt al mesei, fuma și mă supraveghea cu o privire atât de rece și uleioasă încât aveam impresia că aștepta să reacționez în vreun fel nepotrivit, să calc pe bec, să dau cu cartea de pereți, numai ca să-i pornească ei mâna ca o săgeată trasă cu arcul și să mi se lipească de ceafă — dar nu, nu mă bătea pe lumină niciodată, mi se încrețea mintea numai când îmi imaginam momentul, aveam să aflu mult mai târziu că treaba asta se numește anxietate și te transformă într-un om care își crează întotdeauna scenarii anticipative dezastruoase, sau, pe românește, un om care trage a rău, care se așteaptă din clipă-n clipă să i se întâmple o nenorocire, încă mai am tendința să-mi proiectez corpul sub roțile vreunui tir atunci când trec strada sau mă gândesc cum ar fi să folosesc cuțitul cu care curăț cartofii ca să mă înjunghii sau să-mi tai venele, mă duc atât de departe cu gândul încât ajung să realizez că dacă mi s-ar întâmpla ceva vreodată, probabil aș zace multe zile la rând nedescoperit, în casă, până mi-ar mânca pisica hoitul sau până un val de căldură ar cuprinde țara noastră și mirosul descompunerii ar ajunge la nările fine ale vecinilor mei, bârfitori băgăcioși care obișnuiau s-o mintă pe mama că mă văzuseră în spatele parcului cu o țigară în gură, vorbe pe care mama le credea fără să le chestioneze, transformate de-a lungul anilor în trasee neuronale care m-au împins să prefac toate aceste proiecții mincinoase în adevăruri, fabulații pentru care-mi luam bătaie în avans, fiind vinovat abia mai pe urmă, după ce mi se sedimenta bine în creier ideea, dar de ce n-aș încerca?, până la urmă toți colegii mei fumează, de ce să fiu eu mai fraier?, și mama fuma și nu văzusem s-o bată careva pe stradă, vreun adult mai mare în grad, vreo vecină mai în vârstă, și, oricum, de fiecare dată când mama își aprindea o țigară la bucătărie inhalam și eu fumul, ce rost avea să stau pe margine și să-mi iau bătaie nevinovat când puteam măcar să încerc experiențe noi, să văd cum e să tragi din țigară, să văd cum e să fugi de-acasă, să văd cum e să fuți, să văd cum e să bagi o pastilă sub limbă și după să ți se pară că se topește podeaua, în mintea mea mereu a fost un haos imposibil de sortat, de la o vârstă încoace am renunțat să mai fac terapie, dar și să mă mai învinovățesc, am învățat destule, e bine să știi când trebuie să te oprești, de reparat oricum nu se va mai repara nimic niciodată, într-un timp mă gândeam cum ar fi să se întoarcă mama acasă și să locuiască din nou aici, probabil că m-aș simți exact la fel ca în liceu, ca la balul bobocilor când am încercat să strecor o fată în camera mea și aproape că aș fi reușit dacă nu s-ar fi trezit mama, n-ar fi ieșit pe hol și n-ar fi strigat după mine, ai grijă, mami, să nu uiți protecția, mai prost ca atunci nu cred că m-am simțit vreodată, când eram mic mama mă bătea din răzbunare, cred că o enerva gândul că, dacă eram băiat, automat aveam să devin la fel de laș ca tata și să fug, să-mi părăsesc familia sau să fac câte-un copil din flori cu fiecare fată din cartier și apoi să-mi iau picioarele la spinare, am auzit la ultima ceartă dinainte de divorț cum mama îi reproșase că era curvar și că se culcase cu tot cartierul, de-atunci, o bună parte din copilăria mea am fost obsedat de ideea că orice copil cu care mă întâlneam pe teren, la fotbal, sau pe stradă, sau la școală, putea foarte bine să fie sora sau fratele meu, în clasa noastră era un băiat pe nume Paraschiv și toată lumea râdea de el fiindcă era sărac, făceam mișto de treningurile lui vechi și murdare, îi puneam piedici și-i dădeam capace pe unde-l prindeam, iar de când s-au despărțit ai mei, de când a plecat tata definitiv, am rămas cu impresia că Paraschiv ar putea să fie fratele meu și eu să nu știu asta și să-mi bat joc de el, iar mai târziu, peste ani, să se afle adevărul dintr-un plic anonim lăsat la ușă, ca-n telenovelele de pe Acasă la care suspina mama atunci când credea că eu dorm, să descoperim că de fapt am avut în tot timpul ăsta un frate și m-am purtat cu el ca un dobitoc ordinar, m-ar fi urât atunci Paraschiv, cu siguranță m-ar fi urât pentru că sângele are glas, se strigă și se recunoaște, sângele apă nu se face, așa-mi zicea mama câteodată, strâmbându-se toată de lehamite, când mai făceam câte-o boacănă, ciudat e că, mai târziu, după ce-am început să mă rup de ea, după ce mi-am făcut gașca mea de băieți și-am început să umblu nopțile și să latru gagicile pe stradă, după ce-am început să golănesc și să dau la buci și să beau ca un porc, atunci nu i s-a mai părut că semăn cu tata, dintr-odată și-a schimbat optica și mă lăsa să fac ce voiam, îmi vorbea mai frumos, ce faci mami, te duci afară?, bine, să nu vii târziu, ai grijă, ori poate c-o ajunsese bătrânețea și nu mai avea chef să stea să mă păzească, să mă trosnească, să-mi cârpească una după ceafă după ce stingea lumina, ceva s-a întâmplat cu ea, oricum nu fusese frumoasă nici înainte, mereu mi s-a părut că are nasul prea borcănat și fața plină de puncte negre, atât de mari că se vedeau de pe Lună, și urechile ca niște oglinzi de tir, era oribilă mai ales vara, când își prindea un coc în vârful capului sau când pleca la serviciu cu o coadă în spic, cu care se chinuia aproape o oră în fața oglinzii, înjurând agrafele și fixativul, pentru că ele erau vinovate că nu-i stătea ei părul bine, nu gena tâmpită pe care am moștenit-o cu toții de la tataia Lazăr, gena aia care a dormit cuminte în cotețul ei până m-am făcut eu de însurătoare, pentru ca după aia să se activeze și să-mi provoace o calviție de toată frumusețea la tâmple, era urâtă mama, dar parcă de la o vreme se scoflâcise și mai tare, îi atârna burta, mergea șontâcăind și apăsat, tremurau pereții când pășea prin casă în mijlocul nopții, mai tresăream și eu câteodată, din camera mea, fiindcă eram învățat să dorm iepurește, a fost o sărbătoare în toată regula când au dat-o afară de la serviciu, am dat din coadă ca un cățel, am simțit că Dumnezeu s-a răzbunat pe ea în numele meu, dar totuși mi-era milă când o vedeam că plânge și adună toate ziarele și încercuiește anunțuri cu creionul, și-apoi nu-mi era bine pentru că mă învățasem cu bunătăți în frigider, iar după ce-au dat-o afară a cam început să bată vântul pe rafturile de sus și pe cel de jos să găsesc în permanență aceeași oală dar cu altă mâncare în ea, azi avem orez cu legume, îți convine bine, nu-ți convine, stai nemâncat, nu mi-a impus niciodată să mă angajez, ar fi fost sub nivelul ei să stăm la masă ca doi adulți și să discutăm, uite, mamă, eu nu mai pot să susțin cheltuielile în casa asta de una singură, ia-ți ți tu măcar un job part-time ca să m-ajuți cu banii până mi-oi găsi de lucru, nu, era de neimaginat așa ceva, tehnica ei preferată era să-mi paseze vina în mod pasiv-agresiv, să trântească ușile, să înceapă să se vaite cu voce tare că n-avem de niciunele, când mă mai găsea pe la bucătărie, seara, după ce veneam de la antrenamente, eram obosit și mă usturau tălpile fiindcă Gheorghiță ne-alerga ca pe draci și-mi rămăseseră mici crampoanele, dar nu puteam să renunț până nu promovam și noi liga, nu mă lăsa sufletul să le întorc spatele tovarășilor mei, și pentru ce?, pentru că n-aveam ce mânca acasă?, nu era o problemă, o rezolvam, oricum stăteam mai mult pe la prieteni, mama lui Ovi făcea o supă de curcan cu găluște de ne lingeam mâinile până la cot după ce frigeam un castron, ea nu era ca mama, nervoasă și zgârcită, nu trântea nimic, era discretă și se dădea cu un parfum care-mi amintea de teii care înfloreau vara în spatele blocului, chiar dacă Ovi ne aducea pe toți acasă după școală sau după antrenament, ea nu cârâia, imediat ne invita să ne așezăm la masă și scotea ditamai oala cu sarmale sau un platou cu salată de vinete frumos ornată cu roșii tăiate în felii subțiri, punea pe masă trei franzele și dispărea, nu stătea lângă noi să ne numere înghițiturile, venea mai târziu, după ce noi terminam de mâncat și, de rușine, spălam vasele și măturam firimiturile, să nu-i lăsăm dezastru, apărea la fel de subtil, acoperită cu un halat de satin violaceu și ne punea câte un pahar de suc, făcea conversație de complezență și ne lăsa să fumăm pe balcon, dar e adevărat că Ovi avea bani, taică-su era mare director la fabrica de frigidere și nu prea stătea pe-acasă, aveau ditamai apartamentul și-o masă mare în sufragerie, cu opt scaune din lemn masiv, cu picioarele sculptate, pe unul din scaunele astea m-am futut cu mama lui Ovi, odată, când el mă sunase să mă cheme la fotbal și eu îi spusesem că sunt deja la teren, dar de fapt eram în spatele blocului, unde l-am pândit după colț până s-a îndepărtat, am urcat scările câte două deodată, de-acolo veneam în seara când mi-a zis mama că și-a găsit de lucru în Italia, era cam ofticată pentru nu reușise să se angajeze pe undeva ca asistentă, o viață întreagă de muncă și ditamai facultatea de șase ani doar că ajungă să șteargă o babă la cur, n-am știut ce să-i spun și-am ridicat din umeri, mă făcusem deja cât ușa de înalt și prea puțin îmi mai păsa de ea, să plece, să facă ce vrea, mi-am chemat tovarășii să bem, rămân singur acasă, bă, pleacă și rămân singur, am băut, normal, ne-am îmbătat și ne-am luat la pumni, fiindcă așa erau băieții pe atunci și trebuia să fiu și eu băiat, nici n-am știut ziua când trebuia să plece mama, m-am trezit pur și simplu fără ea, nu-și luase la revedere, rămăsese oricum că ne auzim la telefon dar nu ne-am auzit decât peste o lună, îmi lăsase bani să plătesc gazele și ceva mâncare în dulap, normal că nu mi-au ajuns fiindcă începusem să mănânc mai mult, mă învățasem cu traiul bun de la Ovi, odată era și taică-su și am mâncat cu toții în sufragerie, cred că el stătea pe scaunul ăla pe care-i futusem nevasta, fix pe ăla stătea, le-a plăcut atât de tare de mine că ar fi fost în stare să mă adopte, dar nu mai avea rost, eram deja mare, trebuia să mă pregătesc pentru facultate, voiam să dau la sport, era singurul lucru la care aveam impresia că sunt bun, nimic altceva nu se lipise de mine, dar nici nu încercasem ceva nou, de fiecare dată când vrusesem să mă duc pe la vreun concurs la engleză sau să-mi cumpăr niște cărți de psihologie, mama fusese chiar în spatele meu și-mi zisese că n-avea rost, ce știam eu?, n-aveam eu cap de concursuri, era mai bine să stau în banca mea, de ce să-mi cumpăr cărțile alea, oricum n-aveau să-mi placă, nu-mi plăcea mie psihologia, ea nu mă vedea pe mine psiholog, să mă gândesc și să-mi aleg și eu o meserie mai din rândul lumii, nu se putea să dau și eu la Academia de Poliție ca toată lumea?, de ce să facă ea credit de sute de mii de euro ca să-mi deschidă cabinet după ce termin psihologia?, de multe ori îmi venea să nu-i mai răspund la telefon când suna din Italia, dar știam că, la sfârșitul scurtelor noastre conversații despre ce mai e pe-acasă și ce mai faci pe-acolo, mă întreba dacă aveam bani, mâncare, chiloți noi, și-mi trimitea, mereu mi-a trimis, când rămâneam în pană îmi mai punea cincizeci de euro pe Western, dar nici eu nu mai eram prost să-i sparg pe toți la biliard sau să mă duc în Darvis vineri seara și să beau până nu mai știu nici tabla înmulțirii, înțelesesem că era bine să țin de bani, să am grijă, să-mi iau doar mâncare și strictul necesar, câteodată mai luam și câte-un buchet de flori pentru mama lui Ovi, mi se părea un gest cam clișeic dar nu știam ce-i place, în afară de poziții, știam exact ce poziții îi plac, și deși am încercat s-o mai întreb una-alta, s-o trag de limbă, nu vorbea niciodată foarte mult și nici până în ziua de azi n-am aflat cum o cheamă.