Când l-au chemat prima dată, părintele Dumitru nici nu știa ce să mai creadă.

Era un om care își petrecuse toată viața crezând în Dumnezeu, în bunătatea fără margini a Fecioarei Maria și în puterea fără egal a domnului nostru Iisus Hristos. Dar acum nu știa ce să mai creadă. De ce el?

 

• Hai, părințele, trăiască ție coana preoteasă și copilașii, hai, te rog, sfinția ta.
• Vin, dom’le, vin, stați să-mi trag sutana asta pe mine. Stați acolo, în sufragerie, că ies acuma. Bine că nu e nevastă-mea acasă.
• Așa s-a nimerit, vară, ce să facem, pleacă femeile la țară, cu copii cu tot, dacă au posibilitatea.
• Și ziceți că deloc nu poate?
• Deloc, părințele!
• Of, ce încercări ne mai dă Domnul!
• Misterioase sunt căile lui, părințele.

Câteva minute mai târziu, domnul Matei și părintele Dumitru traversau în grabă singurul bulevard al orașului.

• Și nu se supără Popa Danciu că am intrat în Parohia dumisale?
• Se supără, nu se supără, părințele, matale ești om cumsecade, venit de la țară. Trebuie să facem ceva să moară mama, nu se poate să rămână așa. N-are harul popa Danciu, așa mi-a zis mama înainte să cadă la pat. Dacă n-oi putea muri, trimite după Părintele Dumitru din Sat, că el o să știe ce e de făcut.
• Și de unde știa mama dumitale că tocmai eu am harul?
• V-a văzut la slujba de Rusalii acum patru ani, a fost cu o vecină, tanti Angela.
• O știu pe tanti, bună creștină! S-a prăpădit acum doi ani și trei luni, i-am făcut slujbă frumoasă.
• Știe mama, a insistat să ajungă, chiar dacă se simțea rău. V-a văzut și atunci. Și de asta zicea…

Bolnava ținea un ochi închis, ca și cum ar fi privit înăuntru sau înapoi sau în întuneric și un ochi deschis larg, un ochi mirat și viu, un ochi de un albastru palid, care parcă vorbea.

• Asta a mai rămas din mămica.
• Văd. Am să vă rog, dacă nu vă deranjează, domnule Matei, să mă aștepați puțin afară.
• Adică n-o să fiu aici, când…
• Nici nu știm dacă o să pot să o ajut pe doamna…
• Tovarășa Vasile. Mămica insistă să-i spună toată lumea tot tovarășa Vasile, după numele ei de fată. E divorțată de taică-miu din vara lui Gest de curaj pe vremea aceea, știți cum era. Mămica zicea că l-am împușcat pe Ceaușescu și ce am rezolvat? Că am rămas, așa, parcă mai singuri. Și tot proști și săraci.
• Lăsați, că o să fie bine, a venit și Convenția asta acuma.
• A venit, pe dracu’, mă iertați, părințele. Că mămica nici nu l-a mai votat pe Iliescu, nu s-a mai dus la alegeri. Și nici eu nu m-am mai dus. Nu mă mai interesează cu politica lor cu tot!
• Haideți, vă rog, să mă lăsați un pic singur cu doamna…

Părintele Dumitru îi ia tovarășei Vasile palma stângă în palmele sale și o întreabă omenește, cu o voce neobișnuit de blândă.

• Te doare, tanti? Te doare, tovarășa Vasile? Vrei să mori și nu poți? Vrei să-mi spui ce ai pe suflet?

Tovarășa Vasile încearcă să se ridice în capul oaselor, nu reușește, dă din cap către colțul încăperii și nu poate să spună nimic.

• Ce e acolo, tanti? Nu poți să spui? Hai că eu te întreb și matale dai din cap dacă da sau nu.

Tovarășa dă din cap că da.

• E un drac, tanti? Te sperie, te chinuie?

Nu.

• E un lup? A venit să te sfâșie lupul, tanti?

Nu.

• E o suferință de-a matale din trecut?

Da.

• Ai făcut păcatul avortului, tanti, ai lepădat prunci?

Da.

• O dată?

Nu.

• De două ori?

Nu.

• De trei ori?

Da.

• Ai trăit greu cu bărbatul matale, am înțeles. Trei prunci morți. E păcat mare în fața lui Dumnezeu, dar Domnul toate le iartă, știi și matale cum e.

Da.

• Și pruncii ăștia îi vezi acum?

Da.

• Sunt mici, așa, miculuți?

Nu.

• Nu? Sunt oameni în toată firea?

Da.

• Arată rău? Sunt plini de sânge, te sperie?

Da.

• Înțeleg, tanti. Ce ai matale se numește o problemă de conștiință. Vezi viețile copiilor ăstora care n-au mai apucat să trăiască. Dar nu e vina matale. Așa să știi.

Da.

• Vrei să pleci? Vrei să te duci pe lumea ailaltă, liniștită?

Da.

• Ești sigură, tanti, că uite, ai băiatul, ai și matale noră, nepoței, am înțeles. Sigur vrei?

Da.

• Bine, atunci eu o să îți spun un Tatăl Nostru și ne lăsăm în mâinile Domnului. Vrei să le spui ceva înainte copiilor tăi nenăscuți?

Da.

• Vrei să le spui că îți pare rău și că așa au fost vremurile și că dacă ar fi fost altfel i-ai fi născut și ai fi avut grijă de ei?

Da.

• Spune-le tanti, uite-i colo, în colț. Spune-le așa, pe mutește, că ei te înțeleg.

Tăcere.

• Le-ai spus?

Da.

• Bine, atunci eu o să îți zic un Tatăl Nostru…

Când a ciocănit a treia oară în ușă domnul Matei întrebând dacă poate să intre să îi aducă părințelului un ceai, tovarășa Vasile deja închisese și celălalt ochi și acum era pentru totdeauna.

 

• S-a săvârșit voia Domnului.
• S-a dus mămica.
• Îmi pare rău.
• Nu e vina dumneavoastră, părințele. Știam că și mămica e muritoare.
• Dumnezeu să o ierte.
• Dumnezeu să o ierte.
• Ce avea mămica de nu putea să moară?
• Nu pot să spun. Taina spovedaniei.
• Săraca mămica.
• Acum s-a liniștit. O să mă duc și eu acasă.
• Vă duc eu, nu e problemă, nu vreți ceaiul ăsta, că se răcește? O las aici pe mămica și mă întorc după aia cu doctorul Melcu, să-i facă actele. Săraca mămica…
• Dumnezeu s-o ierte.
• Și dumneata ce zici, părințele, o să îi fie bine la mămica pe lumea ailaltă?
• Numai Dumnezeu poate să știe.
• Da’ nouă aici, în lumea asta nouă?
• Tot așa, Dumnezeu știe.
• Ar fi bine să ne fie, dar mie să nu ajungem la vorba la mămica. V-am zis vorba la mămica?
• Nu.
• L-am omorât în ziua de Crăciun, păcat mare, o să trăim cincizeci de ani de rușine. Și după rușine o să fie prea târziu.
• Așa zicea tovarășa Vasile?
• Așa zicea.
• Dumnezeu s-o ierte. Înțeleaptă femeie. Dar căile Domnului, știți, că ați zis…
• Ia uite, i-ați aprins dumneavoastră și lumânarea.
• Sigur că da, să aibă sufletul calea luminată.
• Mulțumesc, părințele.
• N-aveți pentru ce.
• Parcă a venit așa o singurătate în lume și n-a mai plecat. N-ați simțit și dumneavoastră în anii ăștia din urmă?
• Ne întărește Dumnezeu. Să stingeți lumânarea înainte să plecăm, să nu ia foc, Doamne ferește, ceva pe aici.
• Acum suflu în ea.

Întuneric.

• Gata, s-a stins lumina, a plecat mămica.

Au trecut cincisprezece ani de atunci și părintele Dumitru a ținut de mână patruzeci și nouă de femei care nu puteau să plece pentru că avea lângă pat copiii lor nenăscuți, toți crescuți oameni în toată firea, plini de sânge, necruțători și muți. A îmbătrânit și părintele Dumitru și de la o vreme a început să știe ce să creadă.

• Mare nenorocit a fost dictatorul ăla.
• Ziceți dumneavoastră, părinte?
• Că din cauza lui se întâmplă toate astea până în ziua de azi.
• Dar și să-l omoare așa, în sfânta zi de Crăciun…
• Lăsați, că bine i-a făcut.
• Vai, părinte, ce vorbă e asta.
• Un așa nenorocit merita împușcat din nou și în ziua de Înviere, doar să fim siguri că e mort, Doamne iartă-mă.
• Aveți boală tare pe el.
• Doamne iartă-ne și nu mai zic nimic.