„Dragule, trebuie să înveți măcar apărarea spaniolă dacă ai de gând să joci șah. Dacă n-o știi nici p-aia, apăi nu poți zice că joci șah, ci doar că muți niște piese de colo-colo”. Așa îi spunea moș Apetrei fiecărui copil care stătea să-i asculte povețele și să-i urmărească mâna grea și venoasă cum ridică caii și plimbă turele, cum împinge pionii și invită regina la dans, cum pitește regele și cum aleargă nebunii.

Așa ar fi spus moș Apetrei și-n acea dimineață dacă… De fapt, poate nici măcar n-ar mai fi spus-o, căci în ultimul timp erau tot mai puțini țânci care să se îngrămădească unii peste alții ca să vadă doi bătrâni liniștiți, doi oameni care nu vorbesc decât rar și apăsat, care își respectă tăcerile, mutările și inteligența. Pe vremea când moș Apetrei se pensionase anticipat, cu gradul de general în rezervă, în parcul de vizavi de piața mare, din marea de tineri care se aduna la un suc la dozator și-o țigară, tot se nimereau câțiva puștani să se suie pe băncile din spatele meselor grele de ciment, pe care erau pictate table de șah, ca să urmărească duelurile încrâncenate dintre pasionați. Și, odată prinși în joc, cu greu se mai lăsau duși de-acolo, ba dimpotrivă, prezența lor stârnea curiozitate, așa că uneori, când moș Apetrei dădea peste un șahist mai bunicel, iar partida se-ntindea până după lăsatul serii, oameni strânși în pâlcuri se-mpingeau unii în alții doar-doar or zări matul care se tot amâna, însă în multe dăți spectatorii aflați mai în spate nu aflau decât târziu, din gură în gură, deznodământul, ba chiar uneori erau și păcăliți de vreun zvon care circula din față îndărăt, căci nu știu cum se făcea, dar în primele rânduri se așezau mai ales neștiutorii, cei despre care moș Apetrei ar fi zis că doar mută piesele de colo-colo, astfel că ei se entuziasmau la vreo lovitură de maestru care însă nu era decisiva sau pur și simplu confundau piesele unele cu altele, fiind convinși că regele era încercuit, când, în fapt, doar dârza regină era înconjurată de niscaiva piese și-și pregătea atacul răzbunător. Toate mișcările erau însă calculate și legenda spunea că moș Apetrei era atât de bun încât anticipa chiar și fără să vrea următoarele șase-șapte mutări. Poate și d-aia refuza să asculte chibiții de pe margini, căci erau, oho! ce de mai erau, toți aveau păreri și îndemnuri, sfaturi sau chiar decizii pe care le-ar fi luat despotic peste capul lui Apetrei de-ar fi fost ei la masă, numai că nu erau, și moș Apetrei pufnea atunci nemulțumit, își trăgea nasul a scârbă, țâțâia din dinți și își desțelenea deodată limba, după lungile și desele perioade de tăcere completă: „Du-te bă-n pizda mă-tii de-aici, că nu te-am întrebat nimic!”, se burzuluia el către neobrăzatul spectator și aproape tot timpul spectatorul pleca, molfăind din gură ca și cum și-ar fi mestecat amarnic replica pe care ar fi vrut să i-o dea.

Cu tinerii, în schimb, avea răbdare. Mai ales cu copiii. Pe ei nu-i ușuia niciodată. Poate și pentru că ăi mici n-aveau în general păreri și sfaturi, ci mai mult întrebări. „De ce nu i-ai luat nebunul, moș Apetrei?” sau „nu ți-e teamă să pierzi regina, moș Apetrei?”, îl chestionau ei. Atunci, dacă nu era în mijlocul vreunui meci prea disputat, moș Apetrei cerea încuviințarea partenerului din fața sa înainte să se lanseze într-o serie de explicații care de cele mai multe ori sfârșea prin a-l băga într-o ceață totală pe micul admirator. „Îmi permiți, dragule, să-l lămuresc pe copil?”, se adresa el politicos adversarului, însă de lămurit nu-i lămurea, nu reușea niciodată să explice potrivit pe mintea elevilor de gimnaziu magia pe care o făcea el pe tabla de șah. Cu toate astea, mai ales când partidele durau mult și erau mai încinse, deci nu se cuvenea să-și deranjeze rivalul în timpul lor, moș Apetrei rămânea la final înconjurat de copii și puștani cu orele, explicându-le situații și greșeli, refăcând partide întregi din memorie, învățându-i mutări, stiluri de atac și situații de apărare. Micii fani dădeau mereu din cap și îngâimau câte un „Aham!” sau „Aaa… Da” cu toate că nu pricepeau mare brânză din ce le spunea șahistul, însă erau cu toții îndrăgostiți de vocea lui molcomă, un pic gâjâită, de fumător vechi, asta în ciuda faptului că moș Apetrei nu fumase țigări niciodată. Dar toate astea se-ntâmplau pe vremuri. Acum… Acum parcă pământul îi înghițise și pe copii odată cu vechii lui prieteni, înmormântați rând pe rând, în cimitire din fiecare colț al orașului.

Moș Apetrei era tot mai singur, dar își păstrase acest obicei, de a merge zilnic în parcul de vizavi de piața mare, chiar și când nu avea niciun partener de joc, cum, de altfel, nu se schimbase mai deloc în niciuna din privințe. Iubea, la fel ca atunci când era tânăr, tot matematica, șahul și poeții latini din antichitate. Făcuse războiul, în `41 ajunsese și el până la Odesa cu corpul IV al Armatei, dar nu vorbea niciodată despre asta, de parcă s-ar fi simțit vinovat că se-ntorsese viu și nevătămat de-acolo, fără picioare amputate, fără răni de gloanțe, fără traume majore, în timp ce mii de camarazi căzuseră în fața lui în timpul masacrului. De altfel, numai când auzea cuvântul război, moș Apetrei, un om elegant de altfel, își trăgea cu patimă nasul și scuipa cu sete peste umărul drept, și făcea asta chit că se afla în casă, pe stradă, la șah, la vreo înmormântare sau la vreo nuntă. Uneori, lumea avea senzația că moș Apetrei ar fi vrut să uite chiar și de existența cuvântului război, d-aia, poate, unii îl considerau nebun, căci știau că anumite cuvinte nu mor niciodată. În schimb, când prindea prilej și se vedea anturat de literați, fără invitație, dregându-și brusc glasul înainte (fără niciun rezultat, căci vocea îi suna tot gâjâită, ca a unui fumător înrăit), moș Apetrei se pornea a recita în latină, mai ales din Ovidiu, mai ales din poemele de iubire, iar la capătul a fiecare două versuri, el se-apleca la urechea nevestei și-i traducea, ca și cum acele cuvinte ar fi fost menite să gâdile doar auzul iubitei sale de-o viață: „Pizmă amară, de ce-mi arunci vina că-n lene-mi trec anii/ Și-a` mele cânturi numeşti doar plăsmuiri de trândav?”, susura el cu un oftat. Nimeni nu-și putea explica prea bine care era legătura dintre pasiunea lui moș Apetrei pentru poeții antichității și cea pentru matematică sau pentru șah. Dar dacă l-ar fi întrebat cineva, atunci sigur el s-ar fi lansat într-o explicație a distihului elegiac, cu al lui cadru bine definit, primul vers în hexametru, iar al doilea, în pentametru, numai că nimeni nu voia să știe, așa că nici nu-l întreba, iar moș Apetrei n-avea de gând să se justifice doar așa, de amorul artei. Își vedea de tăcerile lui, de gândurile lui, de jocul lui de șah și de matematică și, cum pensia frumușică pe care o încasa la gradul pe care-l avea îi era arhisuficientă, uneori dădea meditații de algebră și de geometrie pe degeaba copiilor proveniți din familii sărace. Bine, nici d-ăștia nu prea mai avea în ultimul timp, deși lumea din jurul lui tot nu se-mbogățise și tot în mizerie trăia. Atât că nu mai exista interes. Sau poate îmbătrânise el, cine știe, și d-aia nu mai era căutat.

Genul ăsta de probleme îl frământau, stătea și se gândea cu orele la paradoxuri de genul la ce vârstă te poți numi bătrân, dacă ai 50 de ani, ești bătrân? dar 51? dar 55? dar 60? dar 60 și câteva luni? Și tot așa, mai ales că avea mult timp liber. Moș Apetrei nu era văduv și se bucura tare mult din această cauză, pentru că, în afară de matematică, șah și poezie, el nu știa să facă nimic. Din acest motiv, sperase mereu în secret ca el să moară primul, însă nu-ndrăznea să dea glas cugetărilor sale, căci consoarta era slabă de inimă și numai ideea că l-ar putea pierde o tulbura din cale-afară. Și dacă auzea numai pe cineva vorbind de bătrânețe și de iminența morții, ea imediat se așeza, cu mâinile ei uriașe sprijinite pe genunchii grași, se punea pe bocit și dădea a se legăna în față și-n spate, urlând cât o țineau puterile: „numai să nu mi-l ia pe moș al meu, că mor și eu!”, lăsând lumea să se întrebe degeaba de care moarte îi era, deci, mai frică. Dar era o femeie bună baba Nana. Adică nu bună în sensul de milostivă, înțeleaptă, dreaptă sau măcar simpatică. Bună cu moș Apetrei. Avea o grijă nemaipomenită de el. În casa lor, toate geamurile rămâneau veșnic închise, ca nu cumva să-l tragă pe la șale pe moș al ei, îi spăla spatele în fiecare seară, cu răbdare și dragoste, îi gătea și făcea curat, îi cocea prăjituri fără zahăr, deci fără niciun gust, căci moș Apetrei era pre-diabetic și n-avea ea să riște și să le îndulcească inutil, erau destul de dulci caisele de le punea în ele, unde să mai pună și nenorocitul ăla de zahăr, care oricum e în tot și-n toate, îi bea pe furiș din paharul de whiskey pe care moș Apetrei și-l turna, ritualic, în aceeași seară, îi fura tutun din pipă, îi învelea genunchii atunci când el se uita la televizor, îi punea o pernă la spate, ca să-i îndrepte coloana, vara, când canicula era în toi, îi interzicea cu desăvârșire să bea apă rece, direct de la chiuvetă, ca să nu facă roșu-n gât, îi dădea numai mici înghițituri dintr-un termos care ținea lichidul la temperatura camerei, ba chiar, odată, când le venise în vizită fiul lui moș Apetrei cu două doze reci ca gheața de bere, baba Nana puse una din ele să se-ncălzească la cuptorul cu microunde, ceea ce, după cum era de imaginat, se dovedise o idee tare proastă, ce să mai, făcea totul ca să-i prelungească viața soțului și nu făcea rabat când venea vorba de regulile pe care ea însăși le impusese. Dar, cum spuneam, moș Apetrei era mulțumit așa, căci el nu știa să facă nimic, iar baba Nana nu era totuși atât de tiranică încât să-i interzică șahul.

La șah avea, deci, voie chiar și iarna, cu toate că și aici trebuia să respecte hotărârile nevestei. Bine, de fapt, ajungeau la un compromis. Toate costumele lui moș Apetrei erau bej sau maronii și purta mereu la ele cravate ce băteau spre verde, poate ca o amintire a timpului când servea în armată. Nimeni nu l-a văzut vreodată îmbrăcat altfel decât așa, așadar era exclus să renunțe la ele. Numai că iarna, când temperaturile scădeau sănătos, moș Apetrei trebuia să accepte să-și tragă o bluză cu mânecă lungă și un pulover de lână pe sub cămașă, astfel încât, de departe, arăta ca un balot de fân pe care niște țărani încercaseră să-l îndese într-o plasă prea strâmtă.

Era frig în acea dimineață de ianuarie. Moș Apetrei acceptase chiar și căciula de astrahan fără bombăneli. Afară bătea un vânt care-l obliga să-și mijească ochii lui blânzi până când aceștia ajunseseră numai o dungă deasupra nasului său lung, pleoștit la bază. Și-l trase cu obidă, privind din dreptul pieței peste drum, la parcul pustiit deopotrivă de frunze și de oameni. Se vedea chiar de-acolo, de unde stătea, că n-avea să găsească un partener de joc, însă moș Apetrei nu se lăsa descurajat, spera ca, văzându-l de la vreun balcon sau zărindu-l doar în trecere, vreun ins avea să se îndure și să se lase învins într-o luptă dreaptă așa cum numai partidele de șah pot fi, unde norocul nu-și are locul, iar perdantul își acceptă cu demnitate înfrângerea. Moș Apetrei avea tot ce-i trebuia cu el. Ziarul, pentru momentele de așteptare, și trusa lui prețioasă, adică o pungă în care își ținea tabla de șah din mușama, prima pe care jucase în viața lui și care încă rezista bine, și piesele lui adorate, lucrate manual în fildeș.

După ce se uită lung spre parc, scrutându-l de la stânga la dreapta, constatând cu tristețe că, într-adevăr, nici picior de om nu se ivea pe-acolo și că, la o căutătură spre cer, văzând norii gri cum se adunau a ploaie, nici nu prea erau șanse să se ivească, realizând că bătrânii lui prieteni oricum n-aveau să învie, iar pe copii nu-i mai interesa de mult șahul, cu toate acestea, se hotărî, totuși, să traverseze strada. Păși resemnat pe trecerea de pietoni și numai un reflex din vremurile bune îl ajută să-și păstreze căciula, care era gata-gata să-i zboare de pe cap din cauza unei pale de vânt venită parcă de nicăieri. Doar că atunci când își prinse căciula, înclină, fără să vrea, punga cu piesele și tabla de șah, din ea se rostogoli pe asfalt regele de negru, moș Apetrei se aplecă să-l ridice și nu văzu mașina care se-ndrepta spre el, șoferul de o conducea n-avu cum să observe silueta gârbovită care ieșise din raza lui vizuală atunci când se înclinase spre pământ ca să culeagă regele de negru, astfel că niciunul dintre ei nu realiză când se petrecu impactul care-l proiectă pe moș Apetrei câțiva metri mai departe de zebră, undeva parcă mai înspre parc.

Șoferul Daciei se repezi disperat spre bătrân, alergând deja cu capul prins în mâini, în niște salturi caraghioase ca sughițurile unei copile plânse. Îngenunche lângă corpul stins al lui moș Apetrei și încercă să-i apuce mâna, să caute un semn de viață. În pumnul său, găsi, captiv, regele de negru.