A mai fost sânge pe piatră. De capră neagră, de șoim, de om. Animalele se mănâncă unele pe altele. Dar oamenii de ce-și varsă sângele? Nu știu. Niciuna dintre noi nu știe. Oamenii vorbesc puțin iar noi nu înțelegem totul. De fapt, nu înțelegem mai nimic. O lovitură de bâtă venită din senin și omul pică.

– Pică mort.

– Mort?

– Mort. Ca șoarecele pe care l-a scăpat șoimul ăla din gheare. Mai știi?

– Știu. A căzut chiar între pietrele alea ascuțite.

– Și l-au mâncat furnicile.

– Poate și pe oameni i-ar mânca furnicile dacă i-ar lăsa morți aici.

– Dar nu-i lasă. Îi iau.

Așa era. Oamenii își luau întotdeauna morții și-i duceau acolo unde duceau și pietrele. Nici pietrele, nici morții nu se mai întorceau vreodată. Oamenii, da. Veneau mereu mulți, din ce în ce mai mulți. Cu cât erau mai mulți, cu atât se loveau mai des cu bâtele. Însă nu toți mureau. Câte unul cădea, dar se ridica, ridica bâta și-l pocnea pe cel care-l trosnise, dădea o dată, dădea de două ori, dădea de câte ori era nevoie. Așa că uneori, cel care voise să omoare nu omora. Murea.

Ceilalți își vedeau de treabă. Nu se amestecau în moartea altora. O singură dată s-au aruncat mai mulți asupra unuia și l-au dat gata. Apoi tot ei l-au luat de mâini și de picioare și l-au cărat de-acolo. Ploaia, ninsoarea, soarele, vântul au curățat de fiecare dată urmele lor murdare, fie că a fost vorba de sânge, de cenușă, de oase sau de coji de ouă. Animalele nu lăsau mizerie în urmă. Oamenii, da. Oamenii nu mâncau mâncare crudă. Dacă prindeau o capră neagră, o frigeau la foc. La fel făceau și cu ciupercile. Doar fructele le mâncau așa cum erau. Când erau. Dacă erau. Și dacă nu le borșeau încercând să și le smulgă unii altora odată cu viața. Se părea că până la urmă oamenii tot de foame se omorau, la fel ca animalele. Numai că nu se mâncau unii pe alții.

Poate aveam să-i înțelegem odată pe oameni. Sau poate nu. Uneori erau puternici, alteori slabi. Față de cer erau slabi. Fugeau de ploaie, de ninsoare, de furtună. Câțiva muriseră arși de trăsnet. Unii față de alții erau când slabi, când puternici. Iar față de noi tot la fel. Ne izbeau cu ciocanele lor de fier, ne făceau bucăți și ne cărau de-acolo, dar doar sparte. Niciun om n-ar fi putut s-o care pe vreuna dintre noi, întreagă.

Unele dintre noi se revoltau. De ce nu ne lăsau în pace? De ce ne crăpau cu ciocanele? De ce ne luau de la locul nostru? De ce nu rămăseseră acolo unde fuseseră până atunci și de ce tot veneau peste noi?

– Lasă c-o să vadă ei.

– O să le-arătăm noi într-o zi care e mai puternic.

– Să se sature.

– Să nu-i mai prindem pe-aici.

Odată, chiar le-au arătat. Au fost de ajuns două lovituri de ciocan. Și furtuna care a început dintr-odată. Cu un huruit îngrozitor, în mijlocul șuvoaielor care porniseră deja să curgă de pe creste, un bloc de piatră s-a desprins din stâncă, s-a rostogolit de sus, s-a izbit de altă stâncă și s-a crăpat în zeci de bucăți. După ele au venit altele și altele, o ploaie de pietre mari, răzbunătoare.

Unii oameni au apucat să vadă urgia care se abătea asupra lor. Alții, nu. Într-o clipă, pe toată coasta muntelui nu mai rămăseserăm decât noi, pădurea, cerul și ploaia. Și oamenii zdrobiți sub bolovani.

Numai că oamenii nu se terminaseră. Erau mulți, foarte mulți. Oricâți ar fi murit și orice s-ar fi întâmplat, continuau să vină, să ne izbească cu ciocanele, să ne facă bucăți, să ne ia în brațe, în coșuri, în traiste sau pe creștete și să ne ducă de acolo. Bubuiturile erau din ce în ce mai puternice. Din ce în ce mai aproape. Aerul șuiera în urma ciocanului. Soarele se întunecase. Urma să-mi vină rândul.

Și mi-a venit. O bubuitură cumplită a acoperit totul. Praf. Așchii de piatră. Un trosnet sec. Un scârțâit. Un pocnet. Și încă unul. O opincă. Un ciocan. O crăpătură căscată adânc în mine. Un fier înfipt în ea. O lovitură de ciocan în fier. Un scrâșnet. Încă o lovitură. Încă un scrâșnet. Un vaiet prelung. Și gata. M-am desprins din locul meu. Nu m-am rostogolit și nici nu m-am prăvălit în prăpastie așa cum se mai întâmplase cu unele dintre noi. Am căzut lângă opinca omului și atât.

Iar omul m-a apucat, m-a ridicat, m-a lipit de pieptul lui și a pornit spre pădure. Picături de apă curgeau pe mine ca ploaia. Dar nu ploua. Soarele cobora încet spre pădure și cerul se aprinsese ca de la foc.