Plâng neîntrerupt, ca la început.

Nu știu unde am ajuns, de ce-am venit.

Un singur sentiment e definit – dorul de a mă duce înapoi.

Sunt ca o sticlă însetată după lichidul ei.

Ca un ochi cerșind imagini.

Stau în pridvorul sufletului meu și-aștept momentul potrivit.

Abia îmi amintesc să zbor, să trec din ce aici nu văd

în ce primesc ca viziuni.

Cerul nopții este incomplet dacă nu mă uit la el.

Între două creste, după munți, iată un cârlig de lună.

Îl prind în salt și ies din imanență.

Eu urc trepte și când nu am scară.

Transcendența este doar Prezență.