«Avere la testa fra le nuvole è comodissimo,

permette di incontrare solo gente che sa volare.»

(Alda Merini)

Când îl adusese pe lume, cu țipete prelungi și tăioase ca iataganele, cu ochii ieșiți din orbite și vorbe pipărate, maică-sa, o femeie mărunțică și veselă ca o trompetă dezlănțuită, îi spusese, de îndată ce-l luase în brațe, Puiu, de la Puiu mamii, probabil. Și așa rămăsese vreme de mulți ani între cei câțiva pereți ai casei unde își petrecuse copilăria. Dar, de îndată ce ieșea pe ușa cea mare dinspre stradă, se preschimba în Filip. Și, da, aducea teribil de mult cu un Filip, așa cum bine se putea constata, dacă știai puțină istorie și aveai inspirația să cauți prin muzee un portret al regelui Filip cel vestit. Nu, nu Filip macedoneanul cel legendar, ci Filip al Spaniei, frumosul misterios despre care se mai fabulează și astăzi, ba de bine, ba de rău. În ceea ce-l privește pe Filip al nostru, el nu era o legendă și în niciun caz nu avea de gând să conducă un imperiu. Era, însă, atunci când l-am cunoscut, la fel ca tizul său iberic, un băiețel subțire și plăpând, cu obrazul oval și cu buze cărnoase de un roșu aprins. Peste ani, deasupra lor, o mustăcioară de un blond cenușiu urma să se desfășoare ca aripile unei păsări, coborând delicat spre jumătatea de sus a bărbiei. Ochii rotunzi și mari i se mișcau neîncetat, ca și cum ar fi vrut să prindă în ei totul, pământ și cer, mișcările străzii, ale copacilor și ale norilor celor mulți care se întindeau de la un capăt al orașului la celălalt ca niște panglici. Filip îi fotografia cu privirea, îi ținea minte câtăva vreme, apoi le dădea drumul în magma sordidă a uitării cu o imensă tristețe. Ar fi vrut să le păstreze pe toate în minte, dar trebuia să facă loc altor frumuseți care i se iveau în cale.

Ăsta al meu s-a născut spre seară, povestea maică-sa, era cerul roșu de la soarele care apunea, era frumos, ce mai, atâta cât am putut să văd când m-au dus la spital. Că apoi au început durerile și n-am mai avut ochi pentru nimic. Dar ăsta a clipit spre roșeața aia, că geamul era larg deschis și intrase lumina în salon. Când l-am văzut în brațele moașei, era roșu la piele ca cerul. Poate de-aia-i place să se uite la el toată ziua bună ziua, de parcă altă treabă n-are. Că l-am întrebat, într-una din zile, ce vezi tu acolo, băiete? Cu cine vorbești? Cu stelele, cu păsările și cu norii, mi-a zis. Și cu cerul. Și cu oamenii care mai știu să zboare. Ei, na, mai spune ceva, dacă poți, adăugase ea, oftând.

Adevărul e că, mai ales în adolescență, Filip fusese cea mai ocupată persoană din oraș. La vremea aceea, de îndată ce se trezea, întotdeauna pe la cinci dimineața, se spăla și se îmbrăca în grabă, apoi ieșea afară și-și începea treaba. Privirea i se îndrepta mai întâi spre înaltul cerului, acolo unde noaptea încă se întindea ca un trup trezit care-și încordează membrele grele de somn. Cobora, apoi, puțin mai jos, spre crestele copacilor și poposea, într-un final, pe pământul cuprins de forfotă. După ce cuprindea pe retină atât cât se putea din lumea care i se desfășura pe dinainte, Filip revenea la cer. Alegea un loc retras și acolo, departe de ochii iscoditori și tot mai disprețuitori ai oamenilor, începea să vorbească. Despre ce, numai el și cerul știau. O ținuse așa, într-o continuă contemplare, până la sfârșitul liceului. Nu e de mirare că alesese să dea examen la filozofie, unde, de altfel, intrase pe primul loc. Halal băiat mai ai și tu, coană Lie, îi spuneau maică-sii unul, altul. Păi n-a putut să facă și el, acolo, o facultate de aia de făcut bani, dacă a vrut facultate? Sau să plece și el ca tot omu în străinătate, la cules de căpșuni sau ospătar pe undeva, că, de acolo, ajungea și el la cei cu învârteli, frate, ăia care știu cum se mișcă lucrurile și scot bani și din piatră seacă. Păi nu-l știi pe-al lui Cornel, măcelaru? E-n Spania, are meserie bună, cu marfă de-aia de calitate din camioane, se vinde ca pâinea caldă, domne. Ai văzut ce merțan i-a adus lui tat-su? Al tău, prost de-i pică într-o zi în cap ceru ăla la care se tot holbează. Îți mai aduci aminte ce-a făcut nătângu la bac? Păi numa el s-a trezit mai deștept să nu dea bani profei care îi supraveghea și care se străduise, săraca, să le facă rost de rezolvare la mate. Și prostu tău, nu și nu, că el n-are nevoie, că știe. Așa, ca să ne jignească el pe toți, să se dea mare. De-a dracu! Și ce dacă  a luat zece? A dat norocu peste el, aia-i, să știi. Da’acu, uite și tu la el, un terchea-berchea, ce mai? Unde ziceai că lucrează? Asistent la universitate? Pfui! Tu te-auzi? Păi ce face? Deschide ușa profului și o închide în urma lui? Vaaai de capu lui cel prost! Și de-al tău. Cine te-o îngriji la bătrânețe, ai? Mocofanu ăsta? Că nici de azilu cel mai ieftin n-o să ai bani, fă.

Mocofanu se însurase. Nevasta, o doctoriță pediatră, îi făcuse doi copii, un băiat și o fată. Stăteau tuspatru înghesuiți într-o garsonieră din apropierea universității. Când nu era la catedră ori pe la câte o conferință, Filip își urma cu strictețe pasiunea. Stătea cu ochii la cer și îi vorbea. Nevastă-sa se obișnuise cu ciudățenia, îl tolera așa cum era, ba, uneori, mai ales noaptea, când somnul nu venea, îl urma pe acoperișul blocului și se așeza lângă el, tăcută, urmărindu-l și ascultându-l. Și anii treceau. Nimic nu se schimba în jurul lor. Lucrurile și ființele își urmau cursul firesc. Oamenii mergeau la serviciu, tramvaiele circulau după orarul stabilit, magazinele își deschideau ușile masive și clienții nu întârziau să apară. La televizor se vorbea despre pandemii și vaccinuri, crize, scumpiri și războaie, răpiri, morți suspecte, cutremure și războaie, alegeri, competiții internaționale, premii și războaie, și alte și alte vești importante. Roțile vremii, ca toate roțile, de mașini, de cărucioare, de biciclete, de trotinete ori de tren, se învârteau în atmosfera tot mai apăsătoare a civilizației. Doar Filip, dragul de el, continua să vorbească la nesfârșit cu cerul. Poate de aceea, șopteau pe la colțuri gospodinele cartierului, de aceea o fi atât de năuc și de nătâng, fată. Săracu!

Ia spune, mă, pe cine vezi tu, acolo, în cer? Gen vreun îngeraș, ceva, ai?. îl întrebau unii, alții. Filip nu răspundea Auzea, fără doar și poate, toate întrebările și șoaptele, râsetele batjocoritoare și presupunerile. Ce le-ar fi putut spune? Și dacă le-ar fi spus, ce? Încercaseră, veacuri de-a rândul, atâția alții să răspândească în mințile cuminți ori rebele cuvinte mari ori mai mici prin care să transmită câte ceva, de bine sau de rău. Prin viu grai ori prin scris. Poate că, în acele vremuri, se găsiseră câțiva care le dăduseră crezare, văzuseră, cumva, mai departe de burțile lor și de linia orizontului, dar acum, își spunea cu amărăciune Filip, toată lumea s-a întors cu susul în jos, ceea ce, pe bune, era perfect adevărat. Atât de cu susul în jos, încât, nemaiavând cum să-și încapă în propriile piei, oamenii începuseră să caute altele noi. Se vindeau pe internet de toate soiurile, de la simplele piei la mâna a doua aduse de prin străinătate din outlet-uri prăfuite unde zăcuseră ani la rând, până la cele mai sofisticate, cu două-trei rânduri de straturi, împodobite cu perle ori cu ștrasuri și vopsite în culori tari. Culorile șterse nu mai erau la modă. Dar cele mai vândute erau pieile de oportuniști care invadau rețelele de socializare în căutare de partizani și cele de militanți cu căciuli ori cu capetele goale, călare ori pe jos. Piața neagră se întindea, sinuoasă, de la mișcări de integrare în absoluturi cu spirale tantrice și experiențe porno, până la cele care dădeau apă la moară strătimpurilor mistice cu iz nostalgic, de la proslăviri ale paranormalului cu tot alaiul lui de revelații, entități și fenomene, până la nenumărații adepți ai reîntoarcerii la mama natură, cu ritualuri coprologice ori urologice, cu ierburi fantastice și pietre cu puteri supranaturale, antivacciniști reputați care transcend toate nivelurile banalului omenesc și se ridică deasupra puținătății celorlalți dintre care, din fericire, cred, fac parte și eu.

Așa că, una peste alta, nevrând să se alinieze cu asemenea somități și să  i se urce sângele la cap de la atâta stat cu picioarele în sus, Filip s-a hotărât, în cele din urmă, să plece. Unde, însă, era greu de ales. Dincolo de ocean, unde se instalase un ins atotștiitor și atoatefăcător care, înconjurat de lingăi bălăngănitori de corzare, râdea cu gura până la urechi, dând în stânga și-n dreapta din crinolină ca un apucat și semnând cu duiumul aberațiile care-i cășunau peste noapte? Na, nici vorbă! Spre estul federal întins pe două continente, cuprins de molima absurdului și a preamăririi? Nici atât. Lumea devenise o mare mlaștină în care oamenii, fie ei răi sau buni, se afundau pe zi ce trecea. Oriunde îți îndreptai privirile pe harta lumii, vedeai o nesfârșită goană după tot ce putea oferi privilegii și putere. Se cumpăra la greu orice, de la cele utile la nimicuri, se vânau promoții și se construiau nesăbuit case cu cât mai multe etaje ori turnulețe. Cu, dar mai ales fără autorizații. Pentru oportuniștii care deja dominau societatea se organizau competiții cu premii barosane în bani, terenuri ori numiri în posturi înalte, pe la guverne sau ONG-uri trucate și colorate în fel și chip. Tot ce ți se cerea era să te aliniezi trendului, să te uniformizezi ca pe vremea pionierilor și șoimilor patriei, să fii un consumerist cu acte în regulă, poate cu un masterat în domeniu luat la facultatea de la Zbârliții din Deal, dădea mai bine, să ai măcar o apariție, două pe sticlă, dădea și mai bine. Sau să înființezi un partid populist, unul bun de vână care să țipe destoinic despre suveranitate și patriotism, asta dădea cel mai bine. Și, neapărat, dar neapărat să respecți regula de trei simplă care, orice s-ar fi zis, nu era nouă deloc: unu, să-i dai dracului pe toți cei care nu sunt ca tine, doi, să dai din coate cât poți de mult și de tare și trei, să dai șpagă acolo unde și de câte ori e nevoie. A patra valoare apărea, apoi, firesc, fără nicio problemă: Erai chiar tu, cu pielea ta cea nouă groasă, țeapănă, cam puturoasă, dar strălucitoare de la toate alifiile cu care erai uns. Ajungeai să fii venerat de cei de teapa ta, colegi de breaslă, de cursuri online ori de ateliere de autoafirmare care te periau cât era internetul de lung și de scufundos. Ce mai, te scoteai și pluteai, fericit, pe suprafața unei vieți călduțe cu gust sălciu, a naibii de bună de bălăcărit.

În cele din urmă, nemaiavând astâmpăr, Filip alese ținuturile îndepărtatei Australii. Acolo măcar, își spuse el, șerpii erau șerpi, adică arătau ca atare, puteai să te ferești de ei. Păianjenii, ba chiar și crocodilii, atacau curat, fără planuri mârșave și diabolice, fără amenințări și compromisuri. Când și cum a reușit să plece, nu știu. Nici internetul, cât e el de internet, n-a aflat. Am aflat doar, într-o bună zi, după ceva vreme, că băiatul care stătea de vorbă cu cerul n-a mai apărut în locurile obișnuite. O fi crăpat pe undeva, așa-i trebuie, cretinu naibii, spuneau unii, l-o fi răpit cineva, dă-l în mă-sa, presupuneau alții. Ei, s-o fi ridicat la ceruri, săracul, începuseră să peroreze habotnicii. Pe scara lui Iacob ori pe alte scări necunoscute nouă, maică, se închinau pe la porți mănăstirești babele.

Cât despre mine, după plecarea lui, am rămas cu gustul acela amar pe care sigur îl cunoașteți și voi la fel de bine. Acela pe care-l secretă neputința de a schimba ceva, dezamăgirea care vine din urmă și dezgustul generat de tot circul ieftin al unei lumi măcinată de nebunie și ridicol în care, dacă cineva îndrăznește să se uite spre cer, e arătat cu degetul, pus la zid și șters.