Trebuie să cobori din tramvai la stația Compasului, prima după Circul Foamei. Trecerea de pietoni se află în spatele peronului. Traversezi la stânga, dar te uiți în toate părțile, e plin de nebuni pe străzi. Dacă se întâmplă să fie un accident, lovitura se aude până la noi, în balcon. Pe urmă, țipetele, sirenele, liniștea. Însă nu poate fi cazul tău, nu-i așa?

Vezi blocul ăsta lung? Intră pe alee. Blocul are opt scări. La scara unu se plătește întreținerea. La scara doi stă Fetița. La scara trei suntem noi, la patru e tanti Pamela, cu zece pisici. Urmează gangul, unde miroase a pipi, scara cu numărul cinci, de unde strigă nebunul și, mai departe, nu mai știu. Ar putea fi scara pantofilor, scara maimuțelor și scara morților. Oricum ar fi, numai să treci pe-acolo e înfricoșător. Într-o zi te aștepta, dincolo de scara cinci, o pereche de adidași. Stătea pe trotuar. Fără picioare. Zi și tu.

Să te oprești la scara trei, fără s-o bagi în seamă pe Fetița. Te latră pentru că asta e treaba ei, să te latre. Ai grăbit pasul, nu-i așa? Te-ai speriat. Credeai că nu te vede. Să știi că Fetița simte orice, dar îi mușcă numai pe copiii speriați, ca mine. Tu nu ești copil, nu-i așa?

Totuși, învață să te uiți în spatele tău când intri în scară. Nu se știe niciodată. În fața liftului vei citi că este interzisă urcarea a mai mult de patru persoane. Vezi, să nu te urci cu nimeni în lift, dacă nu-l cunoști, ai înțeles? Chemi liftul și aștepți să ajungă la parter, dar continui să te uiți în spate. Știu, liftul vine taman de la etajul nouă atunci când te grăbești, iar timpul se mișcă la fel ca o sanie pe ciment. Verifică să fie podeaua liftului acolo unde trebuie și dacă nu cumva miroase a pipi de cățel. Așa. Urci, închizi ușile și apeși pe butonul cu numărul șapte. Dacă nu te descurci, numără de sus în jos. Zero, nouă, opt, șapte. Zero e alarma. Poți să încerci, să vezi cum sună, dar mai bine te abții, doar nu ești copil. Dacă nu te ia, vino pe scări.

La etajul șapte, chiar în fața liftului, e ușa noastră, culoarea Fetiței. În dreapta sus, e o sonerie cât o boabă de strugure, cu țâmburușul galben. Apasă. Apasă mai tare, că n-aud nimic.

Mi-am lipit urechea de plasă. N-aud nimic, doar târâișul papucilor de casă.

Nu-i așa că, în dreptul ochilor tăi, s-a ivit o luminiță cât un ghiocel, dar care s-a întors imediat în pământ? Era mama, se uita pe vizor.

Am uitat să-ți spun că noi nu primim niciodată musafiri. Pur și simplu, ne e rușine.

Holul este îmbibat de toate anotimpurile. Geci, paltoane, bocanci, sandale, adidași, umbrele și pălării, papuci, sacoșe, toate stau de pază la ușă. Holul e lung, dar imediat în dreapta, bucătăria mamei respiră ca o babă. Până și ea, care e cea mai frumoasă, mai singură și mai tristă ființă din lume, încărunțește acolo până seara. N-o băga în seamă pe mama, te rog. Deși e frumoasă, e amărâtă precum o maimuțică într-un șorț cu buline. Las-o în pace, te rog. Avem, în sufragerie, pe masă, o mulțime de cărți, munți de hârtie. Și acte, foi, dosare, chiloței. În stânga, pe fotoliu, o să găsești haine care așteaptă să fie călcate, pe recamier o să vezi ce de haine au fost deja călcate, pe covor sunt înșirate niște sfori de lână, iar în colț se sugrumă vitrina. S-ar putea să te împrietenești ușor cu paharele vișinii, pentru revelion, sunt caraghioase, la fel și cele bombate, pentru înghețată. Tu mănânci vreodată altceva în afară de oameni? Mă auzi? Nu vrei să-mi răspunzi? Stai, dincolo de sufragerie mai este un hol și ai putea să te îndrepți într-acolo, dar eu aș zice să nu.

Ascultă muzică, la radio, dar să știi că în interiorul casetofonului locuiesc gândacii noștri. Mai bine vino pe balcon. Am putea să ne împrietenim.

Ușa e deschisă, preșul e întins. Asta sunt eu. Știi deja cum mă cheamă. Te așteptai să fiu mai drăguță? Mai grasă? Îmbrăcată mai frumos? N-am voie să am părul lung, pentru că nu-mi place să mă pieptăn. Mama spune că sunt timidă. Vrei să vorbesc mai mult sau mai puțin sau mai limpede? Nu știu să leg cuvintele, tu știi? Pun prea multe întrebări. Ar trebui să fiu la fel de mută ca tine. Odată, o fetiță din vecini mi-a spus că mama ei nu o lasă să se joace cu mine, pentru că mă comport ciudat și mă îmbrac și mai ciudat. Nu-mi pasă. Oricum, nici nu mai ies pe-afară.

Nu ești obligat să te joci cu mine. Vreau numai să-ți arăt cât de frumos e aici, pe balcon.

Acum e senin, dar mie cel mai mult îmi place când plouă. Uneori plouă doar la noi pe balcon, de la rufe. Mama întinde cămăși, rochii, așternuturi din care picură apă de ploaie parfumată și rece ca un suc. Dacă aș avea păpuși cu care să mă joc, le-aș feri de ploaie, să nu răcească, dar cum sunt numai eu, îmi e bine așa. Pot să mă întind de-a lungul preșului și să fac plajă, pentru că doar aici, la noi în balcon, plouă cu soare. În unele zile, din cer, coboară bomboane prinse de nori cu ață. Nu fi copil, e tanti Maria de la opt. Ea se întoarce de la piață cu sacoșele pline. De la butic, în loc de rest, primește bomboane în folie albastră. Eu recit o poezie și pe ultimul vers întind mâna și bomboana coboară. Așa e jocul nostru. E bătrână tanti Maria, iar eu sunt copil și de multe ori ața care ne leagă tremură, mai ales când bate vântul. Dar ajung întotdeauna la ea și îmi închipui că toate orele și toate zilele, deși arată la fel, sunt ca un drum pe care, uneori, găsești bomboane, le mănânci și te bucuri. Să nu te duci pe la tanti Maria, te rog. Ți-am povestit doar așa, să vezi cât de frumos e acasă la noi.

Nu-i așa că miroase senzațional? Mama face cartofi prăjiți. Și îi taie așa de mici, de parcă sunt niște pitici de circ. Auriți și acrobați, se bălăcesc unul peste altul, în sare și ulei. Numai dacă te-ar pune și pe tine la masă, dar n-o să te pună, deși te cunoaște. Nu că n-ar avea ce să-ți dea, mama din trei cartofi umple două farfurii cu pitici. Dar adevărul este că ne e mai bine să ne prefacem că nu exiști, așa cum ne prefacem că nu-l auzim pe nebunul de la scara cinci, atunci când începe să țipe. Nu te supăra, mama mea e fricoasă, de aceea și eu mă joc aici, în balcon. Dar dacă tot ai venit, am putea să ne împrietenim, nu?

Așază-te aici, pe marginea preșului. Vreau să-ți arăt ceva. Am o comoară. Un taburet, aproape cât un cărucior de păpuși. L-am vopsit gri acum ceva timp, când au înverzit copacii. N-am dormit deloc cu o seară înainte, iar la școală a trebuit să cumpăr revista de științe doar ca să nu-mi pună, din cauza neatenției mele, o notă mică. Mama s-a împrumutat de la tanti Maria. Dar vezi ce frumos a ieșit taburetul? Pe-alocuri e împodobit cu franjuri de vopsea, încremeniți așa, în cădere. Pare că nu s-au îndurat nici să plece, nici să rămână. Cam aiurea din partea lor, nu crezi?

Hai să-ți arăt ce pot să fac. Îl lipesc de peretele balconului, cel care dă spre lumea de afară, unde nu plouă cu soare. Mă sprijin cu mâinile de pervaz, pun un picior, apoi al doilea. Tu să nu te uiți la degetele mele de la picioare, sunt boante și urâte, uite-te mai bine la scăunel, e țeapăn ca o stâncă. Eu sunt din ce în ce mai înaltă. De unde, până mai devreme, abia de ajungeam să ating pervazul de tablă cu nasul, acum pieptul meu e liber și se avântă spre cer, prost ca o pasăre. Vântul, crengile plopilor vopsite cu puf, valul de sânge proaspăt care-mi inundă vederea, nasul, capul, visele, picioarele care mi se prind cu degetele de marginea scăunelului, pe toate le simt ca noi. Abia începe viața.

Jos, în fața mea, trasează cercuri pe asfalt un băiat cu retard și bicicletă. Îl cunosc și mă bucur să știu că nu mă vede. Însă mama lui mă vede. Dă-te jos de acolo, îmi face semne disperate cu mâna. Dă-te jos, n-auzi? Aud, vocea mamei o aud, deși nu e mama mea. Mama mea încărunțește fără să mă vadă. Aud și îi fac la rândul meu cu mâna, ea nu-și desprinde ochii de la mine, iar eu sunt fericită. Respir. Și-atunci tu, chiar tu, cine altcineva, musafirul fără trup, mă prinzi de-o mână și mă tragi înapoi. Simt furnicături în picioare, de parcă fuseseră legate. Încep să râd și râsul meu te alungă. Ți se pare că râd prea mult?

Te îndrepți spre ieșire fără să te-audă mama, felicitări. Chemi liftul și cobori, nici măcar nu te asiguri dacă podeaua e acolo unde trebuie, văd tot, chiar dacă nu te văd, văd că te grăbești, te ferești de Fetița, ce turbată pare Fetița lătrând așa în gol, treci de scara unu, traversezi la dreapta, ai grijă, prea târziu. Țipete, sirene, liniște.

Au venit să te deseneze cu creta pe asfalt, dar n-au avut ce să deseneze. Târziu și-au dat seama că tu, de fapt, nu ai trup. Nimic n-a mai rămas în urma ta. Deși nu-i pot vedea, știu că s-au strâns cu toții în jurul tău și-au început să plângă. Suntem datori să plângem atunci când ne moare moartea.

Ai crezut că ție n-o să ți se întâmple niciodată, nu-i așa? Ai crezut că te poți plimba la nesfârșit prin viețile tuturor, ca un oaspete fără trup, flămând să le înfuleci corpul, sufletul și în cele din urmă, amintirea. Deja visai cum, într-o zi, vei suna la ușa zgâriată de pisici a lui tanti Pamela de la scara patru, după ce vei fi scăpat mai întâi de Fetița. Cum vei suna la etajul opt, la tanti Maria, pentru ca, mai apoi, să te întorci la noi și să o iei pe mama. Și pe mama băiatului cu retard și bicicletă, și pe băiatul cu retard, și pe mine, după cum ți-ar fi venit cheful. Doar pe nebun l-ai fi cruțat, pentru că el ți-ar fi văzut trupul netrup, numai el ar fi putut să urle moartea, moartea, moartea și totuși să nu-l creadă nimeni. Atunci ai fi putut să-l înhați, nici măcar ție nu-ți place să-ți auzi numele. Ai fi putut face toate astea, nu-i așa? Dar cine te-a pus să vii pe la noi? Noi nu primim niciodată musafiri.