Tovarășa Pintilie simți nevoia să se așeze, aproape că se prăbuși în scaun, și dacă nu ar fi fost catedra, elevii ar fi văzut că picioarele îi tremură, poate mor aici în fața clasei, se gândi tovarășa Pintilie, ar fi vrut să spună altceva, să strige după ajutor, dar vocea ei era aceeași ca întotdeauna și ca întotdeauna a insistat ca elevii să acorde o atenție sporită evenimentelor din țara noastră din decembrie 1989, când agenturile străine, forțe oculte și dușmănoase au încercat să oprească progresul Republicii Socialista România și drumul ei către cele mai mărețe culmi, dând o lovitură de stat, care însă a fost dejucată de glorioasa noastră Securitate.

Atenție, copii, a subliniat tovarășa Pintilie, la înțeleptele decizii ale conducătorului Nicolae Ceaușescu, părintele-fondator al țării noastre, pe care a condus-o neînfricat către comunism. De aceea, copii, lui Nicolae Ceaușescu i s-a spus „cel înțelept”.

– Tovarășa, tovarășa, tovarășul Nicolae Ceaușescu este bunicul tovarășului Nicolae Ceaușescu al III-lea, nu-i așa?
– Așa este, Ionescu. Ai răspuns foarte bine, chiar dacă nici nu te-am întrebat.

Tovarășul Nicolae Ceaușescu a mai trăit cinci ani după lovitura de stat eșuată, predând puterea fiului său Nicolae Ceaușescu al II-lea, pe care poporul îl alinta Nicușor, numit în popor – „cel generos”, fiind cunoscut pentru mărinimia sa. Din păcate, domnia sa a fost scurtă, pentru că în anul 2000 a fost răpus de o boală grăbită, indusă cel mai probabil de forțele imperialiste. Un cancer necruțător, survenit în urma radiațiilor la care a fost expus la întâlnirile oficiale cu reprezentanții țărilor capitaliste și exploatatoare. De atunci, elev Ionescu, țara noastră este condusă cu fermitate, dar și cu blândețe, cu aceeași înțelepciune și generozitate ca a înaintașilor de Nicolae Ceaușescu al III-lea, nepotul marelui conducător și fiul gloriosului fiu al poporului. Am intrat iată, elev Ionescu, în cel de-al nouăsprezecelea an de domnie a lui Nicolae Ceaușescu – “cel bun”.

Bunătatea conducătorului nostru a fost dovedită în numeroase ocazii, politica sa umanitară și profund interesată de ajutorarea țărilor în curs de dezvoltare, l-au plasat în fiecare an în fruntea listei candidaților pentru Premiul Nobel pentru Pace. Din păcate, forțele imperialiste și iudeo-șovine au împiedicat încununarea firească a acestei cariere pusă cu devotament în slujba patriei noastre și a păcii între popoare.

Atenție, copii, la evenimentele din decembrie 1989, atunci a început un capitol nou în istoria țării noastre, pe care îl numim – epoca noastră, contemporană.

Au trecut treizeci de ani de la acele evenimente care au contribuit la reafirmarea așezării țării noastre pe făgașul prosperității. Poporul a mers neabătut pe calea progresului, iar vinovații pentru lovitura de stat au fost crunt, dar drept pedepsiți, fiind executați pe stadionul 23 August de aici, din capitală.

Tovarășa Pintilie nu-și mai simțea brațul stâng, care îi amorțise, cuvintele continuau însă să iasă de pe buzele ei cu aceeași cadență ca întotdeauna, cuvintele erau robuste, parcă participau la un marș. Vorbea automat, așa cum se cuvenea să vorbească o profesoară cu treizeci și doi de ani de experiență la catedră. Pe peretele de la răsărit, tablourile celor trei Nicolae Ceaușescu străluceau luminate de soarele de octombrie.

• A venit octombrie, se gândea tovarășa Pintilie, dar cuvintele pe care le rostea continuau să fie despre mersul neabătut al patriei noastre către zorii lumii noi.

“Să vezi că a avut dreptate țiganca!”, își mai spunea tovarășa Pintile, amintindu-și despre acea ghicitoare care îi citise în cafea la începutul anilor 2000 că va muri toamna, în octombrie, când cad frunzele, scade ziua și peste oameni coboară o tristețe.