pe Hrușcă am cunoscut demult, tare demult
o directoare de resurse umane
de la firma unui mare hoț din tranziție
ne răsfoiește timpul, femeie
pe un peron vechi de gară
era epoca de aur a inocenței &
ea avea părul lung până-n pământ

pe Emeric Imre, o stewardesă, la marginea unei păduri
ca un nebun de alb ce capturează regina neagră
pentru veșnicie, cu tandrețe, cu abjecție
pe regretata Lhasa de Sela
o tipă foarte înaltă și sofisticată, bineînțeles că a ajuns
la nebuni, chiar și pe Tică Lumânare
cândva, o elevă, fără cuvinte
pe Jazz FM și pe Meiko Kaji, de atâtea ori
și înapoi la un Chopin oarecare

Maradona cântând despre el însuși
m-a însoțit, nu o dată, pe lume
sunt multe continente, a fost un timp
când eram explorator, Diego, Diego, Diego
și o poetă pe “De ce iubim femeile” de Mircea Cărtărescu,
abia începea mileniul curent, iubirea era atunci un CD
și din Cărătrescu ne citea Pintea și când ajungea la povestirea Petruța
deja poeta pășea dincolo, în nirvana, într-o zi nu s-a mai întors
iar domnul Mercury mereu mi-a dat superputeri
don’t stop me now, don’t stop me now

Leo Cohen a fost prietenul meu bun
de câte ori nu m-a prins noaptea în New York
patru dimineața și era frig și fulgarinul meu era albastru
iar cu Bobiță Dylan am ajuns mereu foarte departe
în exprimarea afectelor, în cristalizarea sentimentelor
pe Manu Chao, mereu am fost fericit, mereu îndrăzneț
como que no, como que no, miralo, miralo

doar noi, doar noi, iubita mea din alt secol
n-am avut niciodată muzica noastră
doar noaptea, tăcerea și uneori câte un oftat
departe, departe, tu într-un pat, cu altul
eu în altul, cu alta, ca în viață,
mai rău, eu n-am avut niciodată
casă, nici pisică, în inima mea cântă un țigan
la vioară, prin mine curge o baladă
iar când am ochii albaștri încep să văd
semnificația tuturor acestor întâmplări
și abia după aceea limba mi se umple
de amintiri și poezie, puțin porcoasă
mai mult sentimentală, como que no
como que no, miralo, miralo