Mă gândisem de multe ori cum o să fie când n-o să mai fie, cum o să plâng în hohote și-o să-mi smulg părul din cap, cum o să dorm la ușa, la scara sau undeva pe strada lui, să-i fiu aproape, să-i aud pașii, să-i simt mirosul, să-i văd ochii, gura, mâinile, alunița de pe gât și geaca de piele, să mă târăsc în genunchi și să-l implor, nu să se întoarcă la mine! n-aș îndrăzni… dar măcar să mă îndure prin preajmă, să mă trimită după vin roșu sec, după pânză de bumbac cu trei straturi de grund pe șasiu lat, după pensule rotunde, pensule late și pensule evantai, după acrilice și acuarele și după orice altceva ar fi avut el chef, la orice oră din zi și din noapte.
Aș fi lăsat și școală și familie și viață și tot, și m-aș fi pus la dispoziția lui, iar el ar fi putut să facă cu mine tot ce-ar fi vrut, și eu nu numai că nu m-aș fi supărat, ba chiar aș fi fost bucuroasă, iar dacă m-ar fi primit în casă le-aș fi făcut de mâncare și lui și iubitei lui celei noi și celei care avea să vină și întregului șir de iubite care ar fi urmat și nimic nu m-ar fi putut face mai fericită.
N-am mai ajuns să fac nimic din toate astea, dar fericită tot eram. A doua zi am ieșit din spital. Am mers cântând și săltându-mi kilogramele pe străzile orașului, oamenii se uitau la mine ca la o ciudățenie picată de undeva din cer, unii clătinau din cap cu milă, alții se dădeau la o parte, să nu cumva să-i ating și să-i molipsesc de boala mea ciudată,
dar boala mea nu se lua prin atingere, cel puțin nu prin atingerea fugară a hainelor sau a coatelor, boala mea se transmitea altfel și așa fusese transmisă de mii și milioane de ani, iar eu nu eram decât una dintre cele care avuseseră norocul să se îmbolnăvească.
Pentru prima dată în viață pășeam cu încredere, cu capul sus și cu un zâmbet larg în care se pierdeau și jignirile și ghionturile și comentariile celor care nu înțelegeau și care, probabil, nu aveau să fie niciodată la fel de fericiți ca mine. Se zvonea că o luasem razna din cauză că mă părăsise. Se vorbea că am vrut să mă înec într-unul dintre lacurile de la marginea orașului. Se vorbea că până la urmă tot o că-mi fac felul și se lansau pariuri: aveam să iau somnifere, să sar de pe bloc, să mă arunc în fața mașinii sau să-mi dau foc. Toate erau bune și toate mi s-ar fi potrivit – considerau ei – și se tot mirau că treceau zilele și nu se întâmpla nimic.
Dar toate astea le vedeam ca prin ceață și le auzeam ca prin vis, așa și cum pe-ai mei tot ca prin vis îi auzeam, deși își făcuseră obiceiul să țipe și să spargă lucruri prin casă, treceam printre cioburi și printre cuvintele pe care le asmuțeau pe mine ca pe niște câini de luptă care se repezeau lătrând, dar se opreau la un milimetru de pielea mea și nu mai știau ce să facă, să-și înfigă colții în mine sau să se întoarcă furioase la cei care le trimiseseră, nici eu nu știam ce-ar fi fost mai bine, dar până să mă hotărăsc îi mângâiam ușor pe cap, îi dădeam deoparte și-mi vedeam de drum, iar dulăii cuvintelor curvă, ratată, nenorocită, ne-ai făcut de râs, ți-ai distrus viața plecau înapoi gudurându-se, dând din coadă și lingându-le mâinile alor mei care, încet-încet începuseră să se obișnuiască cu ideea.
Și chiar dacă nu s-ar fi obișnuit tot aia ar fi fost, eu n-aveam de gând să omor viața din mine, după cum nici prin cap nu-mi trecea s-o duc la orfelinat, la înfiat sau în alte locuri din astea terminat în „at”, iar de la el n-aveam nevoie de nimic – în mine creștea dragostea noastră și asta era mai mult decât visasem vreodată. De o astfel de dragoste nu avuseseră parte nici iubitele lui de dinaintea mea și n-aveau s-o aibă nici cele de după mine, îmi mângâiam burta și știam că acolo creștea și se rotunjea un alt „el”, un „el” pe a cărui stradă n-aveam de ce să plâng și să mă târăsc în genunchi, că strada lui devenise strada mea, iar el, prin copilul nostru, avea să fie al meu pentru totdeauna.
