Iarna aceea era după vara în care-mi renegasem tatăl: scurt pe doi! Eram în vacanța de vară dintre a treia și-a patra și încă auzeam ”vezi, să nu uiți să citești! că mai știi cum ai uitat alfabetul în vacanța de după clasa întâi!”…ah, și-am găsit în ”almanah” POZA. O canapea cu flori pe care stătea o fetiță cu fundițe albe-n păr (exact cum insista bunică-mea, mama lu’ taică-miu și învățătoarea mea, să port) și în fața ei, tot pe canapea, zâmbind galeș și atent tovarășul Nicolae Ceaușescu ”tatăl tuturor copiilor noștri”. ”așa vreau să vorbească tatăl meu cu mine!” I-am trântit almanahul pe masa din chioșc și scurt pe doi: ”El e tatăl meu, nu tu!” I-am lăsat până seara târziu în discuția care a început cu ”mamă, ce le bagi în cap?”, aveam treabă în vara aia să-mi plănuiesc reîntoarcerea la școală în acel ultim an ce mă mai despărțea de visul de a candida pentru ”comandant de unitate”, că mă săturasem să fiu doar ”pe detașament” – voiam șnurul albastru-n piept! Găsisem prin dulap cămașa de pionier a mătușii…clar îmi ședea mult mai bine cu albastru! Plus atâtea insigne…”tataie, de ce nu se mai dau insigne?”. Tataie era profesorul temut de matematică, directorul bun al școlii și asul meu din mânecă pentru atingerea ”țelului”…și ăsta era un cuvânt pe care îl pescuisem din almanah (să mai spună ei că nu citesc!).”O să mă susții să fiu comandantă de unitate?…dacă or să te aleagă!…fă-i să mă aleagă!…sunt liberi!…cheamă-i ca la congres!” râdea ”Angelă, iar a citit fata…să vezi discuții!” Toamna nu mi-o mai amintesc poate și pentru că lucrurile au mers din ce în ce mai rău în clasă. Aurelia, unul din cei trei comandanți de grupă din subordinea mea, reușise să-l convingă pe Petrișor, care era al doilea comandant de grupă, că poate ar trebui să fiu schimbată, că nu au fost corecte alegerile ”eram mici, atunci în clasa a doua, nu am știut pe cine alegem”. Periodic îi verificam loialitatea lui Albinel, cel de-al treilea comandant de grupă și complotam cu Ionuț (care nu era nimic!) să o dăm jos pe zulufata de Aurelia. Eram epuizată de luptele astea la care se adăugaseră lecțiile de franceză și greul de la matematică (mă dărâmase rău greșeala făcută în fața întregii clase cu ”un kg de fier e mai greu decât un kg de lână” –  nu mai era niciun almanah prin casă, așa că nu am mai putut să găsesc articolul cu spațiul ”dintre materie” și nici prietenul cel mai bun al bunicului, profesorul de fizică nu m-a ajutat, a hohotit doar ”Valentine, păzea că a trecut de la politică la știință!”)…Priveam epuizată în ziua aia, ultima înainte de vacanța de iarnă, cearta între Petrișor și Ionuț. Știam că Ionuț o să îl bată, iar Petrișor știa că eu știam. Mâncam tacticoasă dintr-un măr…poate are dreptate Aurelia și nu merit să fiu comandantă de detașament – îmi uitam frecvent cravata de pionier acasă, îmi dădeam jos cordeluța albă ori de câte ori se întorcea tovarășa bunica cu spatele la clasă și recent făcusem una și mai gravă: fusesem la tanti Mariana, la coafor, și-mi tăiasem codițele ”am greșit!”de fundițe nu scăpasem (le prinsese bunica de cordeluță), nu-mi stătea bine cu părul scurt (cum îmi tot repeta bunica și preluaseră Aurelia și grupul de ”rele”)…”să vezi tu că nu ajung comandantă de unitate!” De-aici s-au amestecat lucrurile – cumva cotorul meu de măr a ajuns la Petrișor care are a aruncat cu el spre Ionuț (ce căuta pe catedră? eu, ca comandantă (sic!) de detașament nu puteam accepta așa ceva!), Ionuț s-a ferit și restul de măr a aterizat pe obrazul tovarășului Nicolae Ceaușescu…tabloul se clătina și bucăți mici de măr și salivă se prelingeau încet…cei doi au început să urle ”jos Ceaușescu!” eu m-am urcat pe-o bancă și așa ne-au găsit cei trei profesori care veneau din clasă-n clasă să trimită copiii acasă așa, în mijlocul dimineții și fără să mai sune nimeni clopoțelul ”Angelă, vino că uite cine începe revoluția!” Eu? revoluție?…cuvântul ăsta parcă nu era prin almanah, ce-or fi vrut să zică?…abia am putut să mă feresc de poșeta peste fund, n-am insistat cu explicațiile despre sarcina mea de comandant de detașament, aveam franceză cu doamna Mari, afară începuse să ningă, ducă-se cu unitatea lor, o să port șnurul mătușă-mii! Afară ningea de-a binelea, ascultam Dalida cu doamna Mari, străduindu-mă să îi povestesc în franceză pățania cu mărul, cum se zice? ”révolution?” I se umezesc ochii ”Hai, du-te acasă! N-o să fie nimic!”…nu zici nu la jumătate de oră mai puțină franceză. Afară sufla acum și vântul, ”clar nu e bine cu părul scurt!” Îmi pun cordeluța peste căciulă…fundițele parcă stau mai bine…”n-o să fie nimic” sucesc și răsucesc cuvintele astea și tot ideea că o să fie ceva îmi dă. Gândește-te! Nu, o să fie, nimic – nimic nu o să fie…deci o să fie altceva decât nimic. Dar ce? Străzile sunt goale. Strada mare e goală! Te pomenești că mi se îndeplinește visul și o să pot să mă dau cu sania pe strada mare cum ziceau maică-mea și taică-meu că se puteau da când erau mici, pentru că nu erau mașini. Hai, că poate iese ceva bun din ziua asta! Doar vine vacanța! Nimeni pe stradă. ”Nu o să fie nimic…nimeni nu o să fie nimic…și asta e corect! nimeni nu o să fie vreodată nimic” Hai, că e chiar amuzant azi! În bucătăria în care tataie (celălalt tataie!) își avea dormitorul, maia (cealaltă maie!) toca varza. M-am întristat un pic, că mi-am amintit că vin zilele cu tăiatul porcului, muncă multă, dar pe urmă cine se poate juca în ”casa” proaspăt eliberată? N-o să fie nimic! În sfârșit pot povesti ca lumea pățania cu mărul. ”Ai strigat și tu jos Ceaușescu?” Eu?…Maia știa și pățania cu ”tatăl copiilor noștri”…”n-ai strigat tu!” Normal că n-am strigat, cădea jos, cioburi, mizerie, ăia doi niște tâmpiți! ”Profesorul Crai a zis că fac io revoluție…dar io mă urcasem să strig la tâmpiți”…”A zis Crai revoluție?”…”I-a zis lu’ tovarășa ăă maia, dar io…” Parcă văd cum a lăsat cuțitul ăla-n varză, tataie mustăcea în pat la el, în doi pași am fost pe hol lângă telefonul care stătea într-o rână pe pervaz cu cartea de telefoane sub el. ”Cuscră, ce revoluție?” Cuscra a închis repede…adevărul e că eu cu bunică-mea seamăn!Că și eu tot repede, fără gândit, fac lucruri. Bunicu-miu: ”Cum să suni la telefon să întrebi de revoluție?”…”Révolution!”zic…”Taci din gură!” Asta cu ”taci din gură” era tot în studiu la mine – suceam și răsuceam cuvintele…taci, din, gură…deci din gură taci…din gură – deci deschid gura – tac…ia, să scot și limba, să iasă mai bine! “Nu ți-e rușine să scoți limba la mine?”…”Doar tac…din gură!” Ne îmbrăcăm să mergem repede în vale la cuscra, ”tâmpiții sunt la București”…nu, nu Petrișor și Ionuț, ci părinții mei. ”La Timișoara e revoluție, nu la București!” îl aud pe bunicu-miu. ”Taci din gură !N-o să fie nimic!” Îl văd pe bunicu-miu scoțând limba…ehe, e în dispoziție bună! oare acum mi-o povesti cum a fost în război?
”Îmi spui? Dar alta decât aia cu mâncatul scoarței de copac sau cu pierdutul prin zăpadă cu pătura-n cap și prins de ruși!” ieșim în curte, strig (cu accent!): ”révolution! révolution! révolution!”…”Taci din gură!N-o să fie nimic!”deschid larg gura și prind pe limbă fulgi…Ducă-se cu unitatea lor! Și cu cravatele și fundițele și cordeluțele! După vacanță le zic că nu mai vreau comandantă de detașament! N-o să fie nimic…asta chiar n-o să fie nimic!