Cu mâna dreaptă întinsă peste cap ca arcul unui clopot,

m-acopăr de lumină.

Un braț ce parcă a făcut balet se odihnește-n alb,

sub mâneca de floare de bumbac.

Spre tine crezi că n-am să-mi întorc ochii

dacă rămâi încercuit de un halou de soare.

Îmi vin în minte cuvinte vechi,

cum ar fi nimb, aureolă sau cunună.

Cu două degete-cremene apuc imaginea rotundă

și o arunc spre vest cu mâna stângă.

Mă-ncred în umbră și, fără să mai văd,

m-apropii până te îmbrățișez.

Apusul, pentru noi, e început.

Tu știi cât îmi doream un întuneric petrecut în doi.

“Miri, mirați-vă de lună”,

ne-a strigat noaptea printre copaci făcându-i loc.