E miezul nopții și e rece așa cum ar trebui să fie defapt în mijlocul lui aprilie, în mijlocul nopții și mai ales în creierii munților, oamenii se înghesuiesc unii în alții și chicotesc pe întuneric, își spun glume porcoase și au reacții de doi lei, cine sunt toate fețele astea noi? Mă întreb în timp ce mă uit pe unde calc, căci pe deoparte nu vreau să-mi umplu adidașii de glod și pe de altă parte nu vreau să calc strâmb și să mă împiedic în curtea mănăstirii că aduce ghinion, așa mi-a zis mamaia că e noapte și e frig și toată lumea așteaptă cu înfrigurare un semn sau ceva, și eu aștept cu ei laolaltă să vină, dar în schimb sunt împinsă de la spate și dintr-o parte să mă dau să-naintez, oameni noi și oameni vechi își strâng mâinile, se pupă pe obraji, se bucură să se vadă și lasă loc de glume căci nici ei nu suportă tensiunea, cine ar suporta-o? Cine să suporte atâta tensiune când tu crezi ca un prost un an de zile că El vine, că așa ți se spune, că El vine în fiecare an și în fiecare dintre noi, dar cine suntem noi să vină El? Căci e întuneric și e frig așa cum ar trebui de fapt să fie de fapt în mijlocul lui aprilie, în mijlocul nopții și mai ales în mijlocul pădurii, oamenii se înghesuie unii în alții și își potolesc pentru o clipă șușoteala, iar din boxă se aud zgomote de obiecte mutate din locul lor firesc ca atunci când mergi noaptea pe de rost la baie și încerci să ghicești din amintiri unde e ușa și întrerupătorul și în drumul tău dărâmi un scaun lăsat aiurea și te împiedici de o măsuță mutată câțiva centimetri mai la dreapta, dar nu te oprești din orbecăit sperând că vei descoperi lumina și lumina nu te va orbi, dar mai ales nu te va trezi, căci cine vrea sa fie trezit în mijlocul unui somn adânc? Cine vrea să-și întrerupă un vis frumos pentru o pișare neanunțată? Dar gata, liniște acum, căci boxele de afară au pârâit de două ori și o voce răgușită i-a îndemnat pe muritori: Veniți de luați lumină! Și dang, clopotul răsună, iar oamenii se agită între ei, se împing febrili către ceea ce cred ei că e lumină și pierd din vedere faptul că lumina vine orișicum, că nu trebuie să se calce în picioare și nu trebuie să se lupte pentru ea și dang încă odată clopotul sparge rumoarea și mulțimea de chipuri întunecate sunt scăldate acum într-o lumină palidă, iar gloata se mișcă în timp ce îngână Hristooooos a înviaaaaaat din mooooorți! și iarăși trebuie să mă uit atentă pe unde calc și cum pășesc să nu cumva să aduc ghinionul cu mine în casă în noaptea de Înviere, și dintr-o dată un sunet asurzitor îmi oprește inima în loc și-mi dau seama că la câțiva metri de grupul acela omogen de furnici ale Domnului purtătoare de lumină doi gospodari aruncă cu petarde spre a amplifica bucuria Învierii și se distrează de parcă mâine nici n-ar exista pentru ei și o aruncă pe a doua la picioarele mele, iar explozia ei mă face să scap un Biserica mă-tii! printre dinți, dar în același timp o femeie în vârstă se agața de brațul meu și mă înduioșează s-o aud cum cântă Hristooooos a înviaaaaaat din mooooorți! din toata inima, dar îmi dau seama că eu nu simt aceeași bucurie ca și ea, că mai sunt aceeași, că lumina nu mai ajunge la mine, că nu mă mai simt cuprinsă de acel fior de bucurie care cobora pe vremuri din creștetul capului pe șira spinării și mă făcea să mă cutremur și îmi umplea ochii de lacrimi și îmi făcea inima să bubuie la unison cu celelalte glasuri, iar urechile îmi țiuiau…. nu mai vine! și trebuie să trăiesc cu asta de acum, să mă adaptez la viața asta acum, în care sunt conștientă de toate zgomotele și chicotelile și pufniturile și coatele date de fiecare dată când trece cineva cunoscut sau necunoscut, sau îmbrăcat într-un fel în care îl aprobă sau nu gloata, nu mai vine nimeni, nici El, nici Învierea, e totul o mare și gogonată minciună, e totul un ritual pre-înregistrat și pus la un casetofon să se audă în boxe din mijlocul pădurii, în mijlocul nopți, în mijlocul lui aprilie.