Și înainte să plece la Moscova, Gherasim fusese vizitat de spiritul lui Mihail care îl întrebase un singur lucru:

• Și zi așa, în sfârșit pleci să cauți nemurirea?

Nemurirea?, se mirase Gherasim, da, nemurirea, îi răspunsese Mihail.

• Cine sunt eu, Ghilgameș?

Auzind acestea, fantoma lui Mihail surâse, apoi râse de-a binele, avea un râs cristalin, delicat, aproape feminin, iar după ce termină de râs îi aduse aminte lui Gherasim de ceva ce uitase, deși i-o amintise de mii de ori:

• Gherasim, știi, toți știm, ți-am spus-o de atâtea ori, e înțelepciunea noastră rămasă de la primul om: totul, absolut totul e permis în Eden, mai puțin cunoașterea a ceea ce nu trebuie să fie cunoscut.
• Și ce nu trebuie să fie cunoscut?
• Vezi, tu, Gherasim, eu cred că în pomul acela creștea nemurirea. Cunoașterea aduce nemurirea. Așa că spune-mi: pleci în sfârșit să cauți nemurirea?